Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Cei mai multi oameni chiar nu sunt giganți

 

Da,… știm! Dar poate nu o știam dacă nu-l întâlneam azi pe omul aparent timid (sau doar emoționat) care se ascundea în pielea marelui Cărtărescu. Deși toată lumea îl aștepta să apară de după cortină, Mircea Cărtărescu, scriitorul cu a cărui vizită ne lăudam într-un articol precedent, a intrat în sala arhiplină cu „picioarele pe pământ”, pe ușă, ca toată lumea dar într-un ecou continuu de aplauze. S-a așezat în față, ridicându-se din când în când ca să fie sigur că ne vede pe toți…

Împreună cu soția sa, scriitoarea Ioana Nicolaie, ne-au povestit câte ceva despre ei. Exact atât cât să țină tânăra generație interesată și pe cei mai „trecuți prin viață” nostalgici la amintirea „vremurilor acelea”.

S-au ridicat puține mâini sfioase, s-au pus câteva întrebări îndrăznețe. Niște fete cu ochelari își notau aprig cărțile care ne-au fost sugerate cu un entuziasm rar întâlnit. Prin sală se auzeau telefoanele care imortalizau momentul iar la sfârșit, toată lumea cerea „o foaie și-un pix” pentru a rămâne măcar cu o amprentă a evenimentului.

După ce mulțimea care aștepta autografe s-a consumat, ne-am întors, fetele suspinând, băieții mai puțin, spre orele noastre de toate zilele. „Ni s-au scurs printre degete!” ,”Și mai aveam atâtea lucruri să-i întreb!” …chiar dacă ar fi fost vorba de cinci ore în locul celor două, probabil că am fi gândit la fel.

sus