Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Despre Dumnezeu şi om

Daniela Marin-Corciu,

clasa a-X-a A

            Oare ce ar putea avea în comun un ateu şi un credincios? Probabil aţi fi tentaţi să spuneţi că cei doi se află la poli complet opuşi, din moment ce primul neagă existenţa unei divinităţi şi al doilea afirmă contrariul. Ateul va refuza divinitatea din viaţa lui, deoarece el dă crezare ştiinţei şi evoluţiei, astfel considerându-l ignorant pe orice alt om religios în în ceea ce priveşte latura palpabilă, reală – dacă îmi permiteţi – a lumii înconjurătoare. Pe de altă parte, creştinul, care se dedică lui Dumnezeu, acceptându-l ca şi creator suprem, îl va vedea pe ateu ca un păcătos.

            Şi totuşi, există un nucleu comun, în ciuda faptului că ambele tabere nu vor dori a-l recunoaşte. Atât omul religios cât şi cel ateu ar trebui să conştientizeze, şi de aici să admită legătură dintre ei doi, faptul că divinitatea este inimaginabilă, deoarece ea nu va putea vreodată fi încadrată în niciuna dintre reprezentările existente. Cei doi poli, şi nu numai, deţin această condiţie în încercarea de a defini sacrul. Motivul pentru care există în ziua de astăzi conflicte între religii şi credinţe derivă din dorinţa fiecăreia de a justifica şi de a explica divinitatea. Dar, ceea ce e şi mai greu de explicat este faptul că nu poate fi explicată; că nu există un adevăr absolut accesibil omului.

            Reprezentarea divinităţii a apelat la personificare, de cele mai multe ori; ea provine din nevoia patetică a fiinţei omeneşti de a înţelege inexplicabilul. Metoda muritorului de a accepta sacrul în viaţa lui se bazează doar pe propriile principii şi speranţe. Omul îşi alege divinitatea, prin urmare şi religia, căreia doreşte să i se dedice în funcţie de ceea ce îi prieşte lui; în funcţie de ceea ce îi alină lui durerile, de ceea ce consideră el că îi poate oferi speranţă. De aici, orice definiţie pe care i-o acordăm divinului nu va putea niciodată să cuprindă adevăratul şi completul înţeles a ceea ce este mai presus de noi. Supermaţia divină nu va putea fi cuprinsă de termeni pământeni şi nici nu cred că ar trebui.

            Mi-ar place să cred că ea pur şi simplu există: acolo, undeva în depărtare, dar în acelaşi timp şi în interiorul nostru. Mi-ar place să spun că nu a apărut doar pentru că aşa am crezut eu de cuviinţă într-un moment al existenţei mele, ci că ea a fost dintotdeauna şi ca va rămâne în continuare. Eu văd divinitatea ubicuuă.

            Astfel, diversitatea religilor poate fi explicată prin diferenţele de cultură şi civilizaţie existente de-a lungul timpului. Ceea ce într-un final ajunge a fi tot o plăsmuire a omului spre a-şi realiza propriile scopuri. Şi nici măcar acest fapt nu poate fi condamnabil: dar atunci, întreb, de ce trebuie să există o singură religie adevărată şi pură? Ar trebui să existe o religie primordială, de la care toate au pornit? Nu poate exista diversitate în unitate? De ce nu poate fi acceptat acest miez comun de la care restul pleacă?

Şi dacă putem observa acest lucru, de ce nu poate exista înţelegere? Nu aş numi-o ignoranţă, dar faptul că ne permitem să criticăm tot ceea ce nu este în conformitate cu propriile convingeri, deoarece reuşim a găsi atât de multe diferenţe, ne împiedică să observăm similitudinile dintre noi.

Legătura invizibilă ce reuşeşte să unească partea raţională a universului şi eternitatea spirituală a acestuia, singurul adevărat miracol la care suntem martori fără măcar să realizăm, este ceea ce ajunge să dea viaţă muritoarei omeniri.

sus