Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

La fin de l’éducation?

    

            EDUCAŢIA  A MURIT! TRĂIASCĂ EDUCAŢIA!

Am putea trăi mai fericiţi fără a merge la şcoală?

                                                                                                              Mirela Mureşan

 

Textul de faţă doreşte să atragă atenţia asupra unei recente cărţi, apărute în Franţa, în decembrie, 2012: La fin de l’éducation?[1] a cunoscutului expert internaţional în problemele educaţiei, Jean-Pierre Lepri. [2] Acesta este mai ales cunoscut ca iniţiator şi promotor al Cercului de reflecţie pentru o „educaţie” autentică (CREA), care militează pentru o alternativă sustenabilă a educaţiei, necesară progresului omenirii în societatea viitorului.[3]

Iată câteva fraze memorabile din această carte, care cred că ar fi suficiente pentru a stârni interesul oricărui cititor spre lectura ei, fie el elev sau student, părinte sau specialist în educaţie, psiholog, sociolog sau… filozof. „Educaţia reprezintă o problemă, nu o soluţie!”; Educaţia moare ca şi orice instituţie omenească”; „Nu mai trebuie să căutăm încă o educaţie, alternativă  la cea existentă, ci o alternativă la educaţia existentă”.[4]

Aşadar, avem de-a face cu o carte îndrăzneaţă, şocantă, la prima vedere. O carte realistă şi utopică, ştiinţific argumentată şi vizionară, carteziană şi retorică în acelaşi timp. O carte care te încântă şi te îngrijorează, care te pune pe gânduri, dar te face să speri.

Titlul în sine invită şi incită la o serioasă reflecţie asupra „insituţiei” educaţiei, a sistemului de învăţământ, aşa cum este el înţeles şi funcţionează în societatea contemporană. Pus sub semnul unei interogaţii, titlul trimite la actualizarea ambelor sensuri ale cuvântului „ la fin”: cel de „finalitate” a educaţiei şi cel de „sfârşit”, „dispariţie” a educaţiei. Cele două sensuri constituie dealtfel şi elementul ordonator al primelor două capitole ale cărţii.

Analiza consacrată finalităţilor educaţiei disociază între finalităţile declarate, afişate, oficiale şi cele reale, efective, observabile. Se realizează în acest context o analiză completă şi complexă a acestora, atât din punct de vedere teoretic ( conceptual), cât şi din perspectiva practicii şcolare şi sociale ( abordate atât diacronic, cât şi sincronic).

Problema finalităţilor în educaţie este intim legată de problema „sensului” în care şi pentru care „educăm”. Într-o exprimare plastică, oarecum alegorică, aceată problemă este rezumată în mottoul capitolului aferent: „am putea face ca trenurile să circule conform programului, la timp, să funcţioneze perfect; dar dacă ele nu merg în direcţia în care vrem noi, la ce bun să ne mai obosim?”[5]

Se remarcă astfel ruptura, clivajul existent între existenţa declarativă a finalităţilor educative şi absenţa reală a acestora, precum şi cel prezent între finalităţile „oficial” stipulate şi cele observabile în şi din practică. Dintre finalităţile observabile voi enumera doar câteva.

Practic, prin  accesul la educaţia prezentă, azi, în şcoală, elevul învaţă: incompletitudinea, teama, dependenţa de educator şi de sistem, conformismul, supunerea la ceea ce „trebuie” nu la ceea ce vrea; învaţă să suporte constrângerea la un ritm de învăţare şi la un spaţiu de învăţare care nu i se potrivesc, să suporte a fi constrâns şi cenzurat în ceea ce gândeşte, dezinteresul celorlalţi faţă de ceea ce gândeşte, crede şi face el şi în acelaşi timp învaţă să mimeze interesul pentru lucrurile superficiale, irelevante şi inutile pentru el şi viaţa lui, dar care e nevoit să le înveţe. În şcoală, elevul învaţă cum să fie competitiv, cum să fie singur în mijlocul celorlalţi, cum să fie conform standardelor sociale; învaţă ceea ce înseamnă „mai mult”, nu ceea ce înseamnă „mai bine”, învaţă să aprecieze „cantitatea”, nu „ calitatea”( valoarea).

            Concluziile de la finalul acestor două capitole conduc spre ideea că este absolut necesar un studiu aprofundat şi o înţelegere adecvată a finalităţilor atribuite educaţiei sine ira et studio. Este nevoie de o conştientizare şi o asumare responsabilă a adevărurilor evidente observate, de curajul de a depăşi prejudecăţile şi inerţiile de gândire, paradoxal insituite prin aceeaşi defectuoasă „educaţie”. Pe scurt, de instituirea unor alte finalităţi, care să ducă la implinirea nevoilor reale ale fiecărei fiinţe umane.

            Cel de-al doilea capitol pune în discuţie aşa- zisul „sfârşit” a acestei „educaţii”definite în capitolele precedente, al „dispariţiei” ei inevitabile. Pornind de la o analiză detaliată a „rădăcinilor” educaţiei, (perspectivă diacronică), capitolul explică şi descrie posibilele scenarii ale dispariţiei instituţiei educaţiei din societate; scenariile sunt doar alternative, privite ca posibilităţi; dispariţia acestei educaţii este însă sigură. Toată lumea recunoaşte ( inclusiv specialiştii) că „educaţia” actuală este în criză. „Criza” echivalează cu o pierdere temporară a „sensului”, iar ieşirea din ea, cu instituirea unui „nou sens”.[6] Re-formele educaţionale succesive, traversate de-alungul anilor, pe întreaga planetă, nu au reuşit decât să schimbe o formă cu altă formă; nu au atins fondul, nu au produs nicio mutaţie de paradigmă educaţională, care să conducă spre un alt „sens”. Scheletul conceptual al educaţiei a rămas acelaşi, adică cel definit de realţia educator/educat, o relaţie ierarhică, bazată pe supremaţia celui dintâi, care îl subordonează  pe cel de-al doilea. Binomul stăpân/supus, dominator/dominat şi inducerea unei false nevoi, a dependenţei educatului de un educator au  rămas constante. O posibilă corectare a acestei anomalii ar pute-o constitui deplasarea accentului dinspre predare spre învăţare.

( fr. enseigner/ appredre).

             Cel de al treilea capitol (Vivre sans éducation) dezbate exact această problemă a încercării de a ieşi de sub tirania instituţiei „educaţiei şi a educatorului”, a „predării”, spre a putea institui autonomia învăţării. Învăţarea sau actul de a învăţa sunt privite ca un dat natural al oricărei fiinţe umane; „a învăţa” e la fel de natural ca „a respira” sau „a dormi”, de exemplu. Actul de a învăţa este diferit, distinct, independent de actul „predării”: învăţatul  este natural, organic; predatul este artificial, convenţional şi social insituit. „A învăţa” este un act  inevitabil, gratuit, nelimitat, cu neputinţă de îngrădit sau de a fi interzis, un act care produce plăcere şi asigură progresul fiinţei umane în înţelegerea lumii şi a sinelui. „A învăţa” înseamnă „a încorpora”. Pe scurt, demostraţia autorului duce la ideea că a învăţa şi a trăi sunt sinonime: a învăţa însemnă a trăi , iar a trăi înseamnă a învăţa.[7]

Procesul de tranziţie însă de la „a educa” la „ a învăţa”, deplasarea accentului de la unul la altul este dificil, complex şi de lungă durată. Orice schimbare de mentalitate colectivă se face anevoios şi încet. Tranziţia e analizată atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, dar şi din perspectiva posibilelor soluţii.Se caută răspunsuri acceptabile la întrebări de genul: Cum se poate învăţa fără educaţie ? ( înafara cadrului insituţionalizat existent); Dacă şi cum se poate trăi fără educaţie? Ar fi mai bine sau mai rău?; De ce societatea continuă să păstreze „tiparul”/„algoritmul”insituţional consacrat al educaţiei în ciuda eşecului său evident?; Ce înseamnă, de fapt, schimbarea/reforma şi revoluţia în educaţie?; Ce este acel ceva posibil, necesar şi drept pentru a schimba conceptul de „educaţie” în folosul fiecărei fiinţei umane şi a împlinirii ei? Care ar fi mecanismul social-politic acceptabil şi acceptat pentru o asemenea re-gândire a conceptului şi a finalităţilor educaţiei?

Ultima parte a cărţii este dedicată, „începuturilor” manifestate în chiar perioada acestei tranziţii. „Sfârşitul şcolii şi al educaţiei a început deja!”[8] Ce va urma depinde de noi toţi.

Într-un recent articol, publicat de Edgar Morin, în Le Monde[9], acesta, la rândul său, atrăgea atenţia asupra faptului că a sosit momentul unei reforme profunde a întregii noastre viziuni asupra lucrurilor, adică a stucturii noastre de gândire. Această reformă profundă a conştiinţei şi a gândirii se poate realiza printr-o  altfel de „educaţie”. Doar astfel s- ar putea rezolva câteva probleme, ignorate de sistemul de  învăţământ actual: problema conştiinţei, a identităţii, a condiţiei umane, a erei planetare, a înţelegerii sensului existenţei într-o societate globalizată, a eticii omului modern.

Dar, pentru ca acest deziderat să se realizeze, e nevoie şi de un conses politic, social şi cultural. Ar trebui să se depăşească periculoasa „ignoranţă doctă a experţilor” care generează iluzia găsirii unor „soluţii imediate, ieftine şi eficiente”, dar fragmentare şi temporare. O profundă re-aşezare a conştiinţei şi a gândirii, nu poate fi realizată fără re-definirea şi înţelegerea „sensului” global al existenţei noastre în lume. Acest lucru poate deveni realitate, doar în timp şi doar prin a începe să re-gândim fundamentele educaţiei planetare.

În opinia mea, cartea  lui Jean Pierre Lepri reuşeşte să declanşeze are un triplu impact: este în acelaşi timp un semnal de alarmă, o interogaţie serioasă şi severă asupra declinului/ eşecului educaţiei contemporane, dar şi un imbold de a căuta şi de a înţelege nevoile reale ale finnţei umane. Este un autentic act de curaj, prin care adevăruri fundamentale ( mai puţin plăcute) sunt scoase la iveală, iar prejudecăţile sunt depăşite. Social-politicul şi economicul sunt înfruntate şi interogate fără agresivitate, cu înţelepciune şi cumpătare în fiecare argument şi întrebare.

Cartea mărturiseşte o îngrijorare reală, sinceră a unui eminent specialist în educaţie despre viitorul acesteia. Niciun intelectual onest şi niciun om de bună-credinţă nu poate ignora adevărurile demonstrate în această carte şi, cu atât mai puţin, gravele ei înterogaţii şi nelinişti.

 


[1] Jean-Pierre Lepri, La fin de l’éducation? Commencements…,édition l’ Instant Présent, 2012, avec une préface d’André Stern et postface de Zoe Neill, illustrations de DuBouillon

[2] J.P. Lepri, membru activ CIRET ; căutaţi informaţii suplimentare la adresa:

http://www.education-authentique.org/index.php?page=qui-sommes-nous                  

[3] C.R.E.A- Apprendre la vie,  www.education-authentique.org

 

[4]L’éducation est le problème, n’est pas la solution ( p. 137) ; L’éducation meurt comme toute institution  humaine ( p .77) ; abandonner la recherche d’une énième éducation alternative, pour privilégier la recherche d’une alternative à l’éducation”( p.136);

[5] p.21,  citat din Niel Postman, The End of  Education

[6] Cf. Viktor Frankl, Nos raisons de vivre, Inter édition, 2009 ( citat la p.78)

[7]  „Appredre, c’est vivre…et inversement”, p.85

[8]„La fin du l’école est commencée. L’école devient obsolète par rapport  à sa finalité profonde: inculquer et cultiver le rapport dominant-soumis. C’est un premier type de commencement (celui de sa fin), p.127

[9]Edgar Morin, En 2013, il faudra plus encore se méfier de la docte ignorance des experts, Le Monde, 01.01.2013, accesibil la  http://www.lemonde.fr/idees/article/2013/01/01/en-2013-il-faudra-plus-encore-se-mefier-de-la-docte-ignorance-des-experts_1811813_3232.html

sus