Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Model de şcoală integrală, transdisciplinară

 

prof. Oltea GOIA-DEMIAN,

formator, Outward Bound Romania, Tîrgu-Mureş

 

Rezumat: Lucrarea prezintă într-un stil subiectiv, adecvat temei, schiţa unei şcoli, oferind o educaţie adaptată epocii actuale în continuă schimbare. Aceasta porneşte de la ideea că suntem, ca oameni, în primul rând motivaţi de sentimente, iar copiii au în plus o curiozitate naturală şi o înclinaţie spre narativ şi învăţare intuitivă. În schimb, au mai puţin interes în învăţarea „uscată”, cu metode preponderent pornite din emisfera stângă, cea logică, şi adresate tot emisferei stângi. Învăţarea în care elevul participă cu sufletul şi toate simţurile duce la o participare activă şi la o învăţare de durată. Şcoala integrală activează şi sufletul şi mintea şi trupul, compensând neajunsul şcolii clasice care nu formează ci doar informează, intelectual. Aceasta se realizează prin eliminarea informaţiilor sterile („apocopă” în clasa a VI-a!!). În spaţiul creat vin materii noi şi informaţii practice utile în complexa lume actuală. Şcoala stimulează armonia interioară şi pe cea de grup, capacitatea de a se orienta într-o situaţie nouă, şi creativitatea.

Cuvinte-cheie:

În 5 concepte: educaţie neconvenţională, şcoală transdisciplinară, educaţie transdisciplinară, şcoala altfel, şcoala vieţii

(Alternativă în 5 cuvinte: educaţie, transdisciplinaritate, şcoală, neconvenţional, integral)

 

Argument

                                                                     „Toate lucrurile bune sunt trei”.

                                                                        Proverb german.

Numărul trei este pretutindeni un număr fundamental. El exprimă o ordine intelectuală şi spirituală întru Dumnezeu. Pentru creştini el este perfecţiunea unităţii dumnezeieşti: Dumnezeu este unul în trei persoane. Expresia desăvârşirii este, în budism, Triplul Giuvaer. Pentru chinezi el înseamnă desăvârşirea manifestării: omul, fiu al cerului şi al pământului, completează marea triadă.[1] Regăsim treiul într-adevăr peste tot: minte, trup, suflet. Trecut, prezent, viitor. Pământ, văzduh, cer. Energie, materie, informaţie. Muncă, credinţă, distracţie. Unde e trei, ceva e complet. Stabil. Armonios. Întâmplare sau nu, şi spaţiul nostru are trei dimensiuni…

Lucrarea de faţă este un eseu subiectiv care se ocupă cu descrierea unei şcoli transdisciplinare în sensul lui Basarab Nicolescu, bazate pe 3 stâlpi. Astfel ea se adresează tuturor celor trei componente ale fiinţei umane. În pledoarie am abordat un stil subiectiv care mi-a permis să exprim sentimente, să ofer imagini plastice şi, sper, să stârnesc interesul mai mult decât ar putea-o face stilul ştiinţific, academic.

Scopul acestei şcoli este de a forma oameni armonioşi prin evitarea aşezării lor pe o singură coordonată, cum o face sistemul de învăţământ actual. Acel „Fereşte-te de omul unei singure cărţi” s-a particularizat în şcoala clasică pe Omul unei singure coordonate, anume informaţia. (…Şi nu mă pot abţine să nu adaug: în societatea noastră, pe Omul unui singur criteriu – banul.) Educaţia actuală ar trebui să fie mai flexibilă, mai dinamică, aşa cum e şi lumea căreia îi aparţine; cu materii care să ofere „muguri” în mai multe domenii ale cunoaşterii, pentru a înlesni traiul ulterior într-o societate atât de complexă. Cred că e cazul ca programa să se dezbare de materii ţinute sever între anumite garduri: atât de conţinut, cât şi temporale de tipul „materia X de 2 ori pe săptămână din septembrie în iunie”. Cu acest cadru rigid devenim obligaţi să umplem acest răstimp cu informaţii, avem-nu avem nevoie de ele.

E timpul să îndepărtăm aceste garduri. Au fost necesare când cunoaşterea era mai puţină. Atunci, mergând pe cele câteva şosele mari pornite radial din punctul numit Viaţa Reală – şoseaua Literaturii, a Fizicii, Geografiei, Biologiei şamd –, aveam şi perspectiva asupra peisajului dintre ele. Timpul a trecut, cunoaşterea s-a adunat, peisajul dintre şosele s-a aglomerat, ele însele s-au lungit şi distanţa între ele a crescut. Acum pierdem peisaje superbe, fiindcă nu avem „străzi” care să ne ducă acolo. În schimb am făcut un ţel din a merge cât mai departe pe şosea şi am pierdut Viaţa din ochi.

E timpul să construim aceste străzi şi să ne bucurăm de ele. Să devenim transdisciplinari.

Şcoala imaginară „Arsenie Boca”, Tîrgu Mureş

-văzută de o mămică-

Copilul meu este elev la Şcoala „Arsenie Boca” din oraş. Aproape că pot zice că e în clasa a VIII-a dar parţial e incorect. Este o şcoală privată multi-confesională, practic un ONG, iar Arsenie Boca a fost ceva sfânt român din sec XX care a studiat teologia, medicina, artele şi în general se pare că era o personalitate multilateral dotată. (Ca şi copil al Epocii de Aur mi-a venit automat în cap „multilateral dezvoltată”, şi m-am gândit o dată în plus cât de important este mediul în care ne petrecem copilăria şi adolescenţa.)

Ca atee am ezitat mult dacă să-mi las unicul copil la asemenea şcoală, dar văzându-le programa şi mai ales văzându-mi copilul în ce stare de spirit vine acasă, mă bucur că am făcut acest pas. Când l-am auzit acum 2 ani întrebându-ne foarte serios ce trebuie să facem ca să nu mai meargă la şcoală, n-am mai stat pe gânduri. De aceea prima oară când a zis, la şcoala asta, „abia aştept mâine” ne-a lăsat paf când mi-a răspuns: „ca să merg la şcoală!”. Între timp însă ne-am obişnuit…

Îi place tot. Colegii, fiindcă sunt drăguţi. Eu le-aş zice empatici. Atmosfera creativă şi serioasă în acelaşi timp. Profesorii fiindcă ştiu materie şi tot felul de şmecherii haioase. De unii profi a ajuns să-i fie ruşine! Îi place şi clădirea şcolii pentru că e „ca din poveşti”, zice el, mie nu mi se pare, e într-adevăr niţel altfel dar e „numai” frumoasă. Aici o fotografie a internatului. Clădirea principală încă nu e chiar gata, dar e în acelaşi stil.

 

Îi plac şi materiile, pentru că-s haioase, zice el, eu detaliez: interactive până la a lăsa elevii să contribuie la predare prin a căuta fapte interesante ca pre-documentare despre lecţia de predat. Îi plac proiectele individuale sau comune. Acum, în cadrul unui modul de două săptămâni de ore de Stil, lucrează sub îndrumarea designerului angajat temporar din taxa de şcoală la un „Mic îndreptar de stil în îmbrăcăminte”. Broşura va fi vândută prin şcoli sau privat cu preţ de „plăteşti cât vrei peste costul de producţie”. Sunt sigură că pruncii ăştia nu vor purta niciodată pantofi de sport la blană sau la pantaloni de catifea reiată, nici cravată cu buline la cămaşă ecosez! Despre proiectele cu clasa însă vă povestesc mai încolo; mai întâi despre CE învaţă.

Îmi place programa fiindcă îi învaţă cum să gândească, şi le arată legături dintre lucruri aparent depărtate unele de altele, ca proverbele şi principiile mecanicii newtoniene. În general, nu le toarnă cu pâlnia nişte cunoştinţe pe care le vor uita, ci îşi însuşesc activ o cultură generală structurată şi învaţă lucruri de care probabil chiar vor avea nevoie cândva.

La Română se ocupă deocamdată doar puţin de analize literare, că încă nu-s suficient de copţi. Le vor relua când vor fi mai mari, în ideea că în ele constă frumuseţea literaturii. Deunăzi au avut însă un alt proiect[2], în care li s-a dat la 5 copii poza câte unui tablou de Vermeer, conţinând câte o femeie scriind sau citind o scrisoare. Grupul lui l-a primit pe cel de mai jos.

 Vermeer. Doamnă scrind o scrisoare cu slujnica ei

Trebuiau să facă fiecare 5 referate, primul cu date strict tehnice despre tablou, apoi o compunere despre ce le spune lor tabloul, apoi să facă un portret fizic, psihic şi de stare socială al femeii, să inventeze o biografie a ei şi să scrie apoi un al cincilea text cu conţinutul scrisorii. A fost o bucurie să-mi văd băiatul, de obicei atât de puţin interesat de orice, studiind atent detaliile picturii şi documentându-se despre te miri ce – despre vitralii, de pildă. Proiectul i-a trecut însă şi prin istorie şi modă medievală, prin psihologie, prin genul epistolar din literatură… La sfârşit au avut şi o dezbatere despre „Scrisori scrise de mână vs. e-mail”. S-au dovedit neaşteptat de maturi. Au ajuns ei înşişi la concluzia că preţul rapidităţii şi comodităţii e o pierdere sufletească, prin standardizarea presupusă de e-mail, prin pierderea emoţiei aşteptării, şi am uitat restul. Au mai avut însă o dezbatere asemănătoare şi la informatică, „Pro şi contra electronicelor în viaţa noastră”. Nu a vrut să-mi spună ce au discutat, dar parcă nu mai stă aşa mult nici la TV, nici la computer. Citisem undeva[3] că şi copiilor le vine greu să acţioneze împotriva unei hotărâri pe care ei înşişi au luat-o, se pare că aşa-i… Nu l-a interesat deloc nici ceva film ieşit acum recent, că s-a uitat la trailer şi în afară de violenţă şi efecte cică nu pare să mai aibă nimic altceva.

La română va urma un alt proiect, să facă nişte compuneri multi-media cu biografii întregi (sau doar episoade) romanţate din viaţa unor mari români. Asta zic şi eu, oră de patriotism. Unul adevărat, sănătos. Mă bucur, fiindcă un om mândru de rădăcinile lui e mai puternic, iar o sumă de oameni puternici îşi fac şi naţia puternică. Suntem noi, românii, cum suntem, dar nici alţii nu-s mai breji. Prea ne uităm doar la rău. Indienii americani zic că energia atenţiei urmează privirii şi mişcarea urmează energiei. Deci dacă privim în jos, jos ajungem. Avem mare nevoie de motoare ca site-ul „România pozitivă”![4]

Până la proiectul cu tablourile cu scrisori de la română nu m-am gândit niciodată că e înşelător câştigul de timp prin e-mail-uri. Dar într-adevăr, câte scrisori scriam înainte? Şi cât pierdem acum zilnic cu mail-urile?? Mi-a mai spus că el când va avea prietenă îi va scrie scrisori date cu deodorantul lui şi cu desene făcute de el. Mă întreb cum de i-a venit ideea, la vârsta lui. Nu mi-o fi găsit teancul cu scrisori de la prima mea dragoste? Ni le dădeam cu parfum… Nu, şi chiar dacă, sigur nu mi le-a citit. Şcoala are la bază şi ceva Legi ale Vieţii[5], unde au învăţat nişte legi fundamentale şi încă tot felul de lucruri la care nu m-aş fi gândit că au vreo legătură între ele – ca principiul III al mecanicii, pe care mulţumită lui Rus îl mai ştiu şi acum, „dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă, numită acţiune, atunci şi cel de-al doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală şi de sens contrar, numită reacţiune” şi care e proverbul „ce faci, aia primeşti” în altă rochiţă. Nu, sigur nu le-a citit. Ştie unde e linia dreaptă. Că doar tot el m-a făcut să intru în pământ de ruşine… L-am trimis cândva să ducă înapoi cei cinci lei pe care îi primise din greşeală în plus la rest. Dar apoi când am sunat-o pe Suzi ca să mă ajute să nu plătesc o penalizare de vreo mie de lei, m-a întrebat „Mami, există o limită de la care e voie să nu mai fii cinstit…?”[6] Ah, şi tot la română, au sărit peste o grămadă de inutilităţi. Bun, de-acord, analizele literare sunt totuşi utile că le dezvoltă şi le îmbogăţeşte şi sufletul şi gândirea non-lineară – dar apocopa?! Am o oarecare educaţie şi şi ceva interes în filologie şi lingvistică, dar nu am auzit în viaţa mea de ea… E bine, zic eu, şi că nu-şi mai pierd luni întregi pentru analizele frazeologice, cu propoziţii regente, cauzale şi tot restul. Mie mi-au plăcut, ce-i drept, dar Cui prodest? Măcar indirect să fie de folos, aşa cum sunt determinanţii şi toate ororile de la mate, care educă logica. În schimb învaţă la greu ortografie, cred că oricare din şcoală recunoaşte greşelile din „copii noştrii”. Profesoara le cere şi să vâneze greşeli de ortografie din presă, anunţuri, afişe…, iar următorul proiect comun al şcolii, de după cel cu stilul în îmbrăcăminte, va fi o broşură cu cele mai frecvente greşeli întâlnite.

Matematica a rămas ca şi conţinut ca în şcoala clasică, în ideea că, chiar dacă nu ai nevoie ca agent de vânzare să ştii să derivezi, înveţi totuşi o logică, o rigoare şi o anumită disciplină mentală. Cred că e bine că fac asta, nu numai ca să le fie mai uşor elevilor în anul terminal, dedicat în special pregătirii pentru bacalaureat, ci şi pentru aceia care de exemplu trebuie să se mute în alt oraş unde reintră în sistemul clasic. Şi şi pentru facultatea care presupune că studenţii au ajuns la un anumit nivel în liceu. (Alt scenariu nu-mi pot imagina, de ce să vrei să pleci de la şcoala asta…) În abordarea matematicii însă pleacă adesea de la aplicaţii spectaculoase ale lecţiei respective, pe care apoi pornesc să le explice. Ca de exemplu[7]:

          9 x 9 + 7 = 88
         98 x 9 + 6 = 888
        987 x 9 + 5 = 8888
       9876 x 9 + 4 = 88888
      98765 x 9 + 3 = 888888
     987654 x 9 + 2 = 8888888
    9876543 x 9 + 1 = 88888888
   98765432 x 9 + 0 = 888888888 

 

Şi mai e agrementată cu probleme de perspicacitate care îi învaţă gândirea laterală, creativă.

Fizica şi Chimia le învaţă mai ales prin experimente şi pornind de la cotidian. Află de exemplu că sucul de lămâie e o „cerneală simpatică” fiindcă un text scris cu el devine vizibil doar încălzit cu un călcător. Sau învaţă „scamatorii” tehnice, să ridice apa cu spirala lui Arhimede pentru a iriga terenuri mai înalte decât râul[8]. Formulele vor veni abia în liceu, acum învaţă calitativ, De-Ce-ul. Nu m-am gândit niciodată de ce pantofii lustruiţi strălucesc! Acum mi-e evident, crema umple porii şi face din suprafaţă un soi de oglindă. Sunt sigură că, atunci când va avea şi el copii, chiar le va putea răspunde la întrebări, şi nu le va sufoca curiozitatea prin răspunsuri aiuristice sau nerăspunsuri, cum mă tem că am mai făcut eu uneori.

La Botanică de exemplu au sărit peste dicotiledonatele care am uitat ce sunt dar pentru care am mâncat ruşinea primului 8 în viaţa mea, în schimb îi învaţă despre plantele cel mai necesare într-o farmacie a casei. Nu ştiam de pildă că şi socul, nu numai teiul, are efect calmant! Nici că mestecând cuişoare scapi temporar de dureri de dinţi, şi că păpădiile arată că un teren are energie bună. Sau că straturile de morcovi stau bine lângă ceapă sau roşii, dar că ardeii nu e bine să-i pui lângă fasole; că anumite plante ţin la distanţă dăunătorii în mod natural, ca levănţica pe fluturii albi ai verzei şi pe gândacii de Colorado. Chestiile astea de „introducere în grădinărit”[9] le aplică şi pe viu, în grădina şcolii. Drept care, având un „mugure de cunoaştere”, când vor sta la casă le va fi mult mai uşor să-şi cultive grădina lor de legume bio şi flori. În plus, fiecare copil se ocupă câte puţin, în paralel cu fermierii şcolii, de plante sau animale de la fermă, în etape de câte 2 săptămâni. După care cică „plantele şi animalele îşi schimbă între ele îngrijitorii”, hi-hi! Aşa învaţă pe viu să ia o responsabilitate, că dacă nu le dai apă ele chiar mor, nu ca cele virtuale din jocul de calculator Sims pe care îl poţi reseta… Profesoara i-a învăţat chiar şi limbajul florilor, şi propriul meu copil nu m-a lăsat să cumpăr trandafiri galbeni pentru prietena mea cea mai bună, deşi ei ăia îi plac cel mai mult!

La o oră clasică de Zoologie mi-amintesc că într-a VI-a i-a învăţat o clasificare foaaarte utilă, a viermilor laţi, dar nu şi că pentru câini dulciurile sunt aproape otravă. Ecologia o fac exact cât trebuie, nu pierd un an pentru ea, ca generaţia mea. (Tot ce-mi amintesc din orele alea pot povesti acum în două, hai trei minute!) Şi, în spiritul lui Tudor Gheorghe cu al lui „Mie-mi pasă!”, idee prezentă peste tot în filozofia şcolii, se pune accent mare pe nepoluare, pe reciclare, pe responsabilitate. Bine le-a zis profesoara: noi, adulţii, am uitat că pământul nu e al nostru, ci l-am împrumutat de la copiii noştri…[10] Anatomia e fascinantă, cu vederi 3D, cu organele învăţate împreună cu bolile lor cele mai obişnuite, dar şi cu paralele trase între tehnică şi organe ale corpului, ca articulaţii din tehnică suprapuse în mişcare peste diferite articulaţii osoase[11], sau ochiul ca model pentru aparatul foto. Nu toate detaliile, ca (staţi să mă uit cum îi zice exact) tri-cho-mo-ni-a-za, care se învaţă într-a VII-a clasică, sau hemo, homo…, of, asta ştiam, … hemopoză… hemopoieză, hiuu!, ci cât să le dea o idee. Cum, nu ştiţi ce e tro-po-mi-o-zi-na?!?! Ts, ts, ts, aţi învăţat într-a XI-a, dragilor!

Limbile străine le învaţă cu multe jocuri, cu casete, şi cică de la anul şi cu englezi, francezi şi nemţi adevăraţi veniţi prin ceva serviciu european de voluntariat[12]. Modelul e interesant: vocabularul unei limbi e împărţit în câteva domenii reprezentate ca cercuri concentrice. În centru sunt cuvintele de bază dintr-o limbă, descriptibile pe scurt ca cele legate de nevoile de la baza piramidei lui Maslow. Cercurile următoare urmează aproximativ piramida şi sunt din ce în ce mai specializate. Astfel,

după „mama”, „mare” şi „mâncare” care aparţin cercului 1, vine

„prieten” „lung”, politeţurile uzuale şi „a căuta” în cercul 2. Apoi

„vale”, „moale” şi „a alege” pe la cercul 3,

„generozitate”, „important”, „a selecta” şi „a năvăli”, ar fi pe la cercul 4,

„proverb”, proverbele în sine, „a selecţiona” şi expresii ca „a da iama”, în cercul 5

„autorizaţie”, proverbele mai rare, argoul uzual („javră”) – pe la cercul 6,

delicii lingvistice gen „Valea”!!, argoul „de specialitate”, „transdisciplinaritate”, aparţin ultimului cerc, 7, la cot cu apocopa (se vede treaba că m-a traumatizat cuvântul ăsta!), năframa, sesterţul, cam toate arhaismele şi alte cuvinte fără care trăim mai bine că înseamnă că nu ne consumăm în gânduri. Dar mai învaţă şi reguli de citire din limbi diferite, ca să ştie să citească nume de oraşe sau oameni – Coelho care e coelio, Rio de Janeiro care, culmea, e tot cam riodejaneiro că „j”-ul nu se citeşte „h” în portugheză, apoi Lech Wałęsa, Ålesund…

Geografia o învaţă iar, la modul pragmatic. Ce, indici demografici luaţi la puricat? Ce, exportul preponderent în Ghana? Ce fac ei nu e cu adevărat geografie. Sau nu numai. „Ce trebuie să ştim despre Norvegia?” Fiordurile. Somonul. Trolii. Petrolul. Iarna polară. Aurora boreală, à propos, inexplicabilă ştiinţific, „îi puteţi însă poate crea voi o legendă frumoasă pentru mâine?” Eu, una, am şi uitat că am ştiut vreodată că Ibsen şi Amundsen erau norvegieni… În schimb că norvegienii au inventat cuţitul de brânză, cel cu fanta pe unde se strecoară felia tăiată, sigur n-am ştiut până nu mi-a spus copilul. Mă rog, puteau ei trăi şi fără asta. Nici măcar şcoala asta nu e perfectă… Au primit fiecare o hartă a lumii tip puzzle[13], cu hărţişoare reprezentând piesele pe care trebuiau să le asambleze în continente. Voi aţi fi ştiut unde e Burundi? Da, şi fără asta puteam trăi, dar măcar s-au distrat când au învăţat!

La Istorie de exemplu au avut o lecţie despre tactici de luptă, care tactici au trimiteri directe în viaţă, în management, marketing, uneori în relaţii de grup, de serviciu… Peste tot unde există un potenţial conflict de interese. Proful a venit atunci îmbrăcat ca Napoleon[14], altă-dată venise ca Cezar… Cum să nu-l asculţi? Pentru mine însă lecţia cu tactica şi strategia a fost un alt exemplu de stabilire de legături între domenii aparent depărtate.

Da, mi se pare că un principiu didactic al şcolii integrale este de a căuta nişte forme-energii de bază ale fenomenelor, care apoi sunt manifestate în domenii diferite[15]. Studiind baza, forma primară, vezi legăturile între lucruri şi acţiuni, economiseşti energie şi mai şi capeţi idei! Chiar că poţi vedea marketing-ul ca pe un război, există şi o carte cu titlul „Guerrilla Marketing”[16]!

Când termină şcoala constată că Artele le-au cam luat pe rând pe toate şapte, într-o formă sau alta. Crează ei înşişi picturi în diferite tehnici, sculpturi în gips, olărie… Fac şi teatru, chiar şi filme, cu aparatele foto personale. Cu tot cu efecte sonore şi muzică potrivită luată din net cu sfaturi de la proful de muzică. Al meu nici n-a observat câte piese simfonice şi muzică chiar BBBUNĂ ştie deja, şi că se pricepe deja foarte bine să editeze filme… Ei înşişi îşi fac şi costumele. Copilul a făcut de exemplu singur, din placaj şi papier maché, din pastă de hârtie adică, un paloş – „NU sabie, mamaa!!” – de toată frumuseţea.

Totul cu un buget incredibil de mic, dar cu multă, multă fantezie. Filmele rezultate, la care copilul meu a lucrat cu atâta entuziasm peste vară, sunt prezentate la sărbătoarea zilei naşterii patronului principal al şcolii, Sfântul Arsenie Boca, din 29 septembrie. (Mai au un patron, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, tot român al secolului XX, alt sfânt cu minuni şi vindecări şi tot tacâmul. Ba chiar cu moaşte izvorâtoare de mir.) La Muzică îi învaţă că tonul face muzica la propriu, şi îi învaţă cum să o înţeleagă. Uite, cunoscutul cântecel de copii „Frère Jacques”[17], pus într-o tonalitate minoră, deci tristă, şi cântat de un contrabas, cel mai mohorât instrument posibil, şi încă de toate instrumentele grave care i-au venit lu Mahler în minte[18], devine partea a 3-a din simfonia lui nr. 1, Titan[19]. Ca să vadă şi ce înseamnă pauzele, non-muzica dintre note, copiilor li se pune aceeaşi piesă simfonică cu dirijori diferiţi. Sau pentru alte genuri de muzică ascultă aceeaşi piesă în instrumentări diferite. Neştiind care e originalul, de cele mai multe ori l-au preferat spontan imitaţiilor sau reluărilor ulterioare! (… Cea mai bună dovadă că intenţia de la baza lucrării de artă e hotărâtoare: originalul pleacă de multe ori din iubire, copia de multe ori din simpla dorinţă de a face un ban cinstit…) Anul ăsta au ca proiect să instrumenteze diferit dar încă interesant şi armonios melodii cunoscute, orice, chiar şi „Un elefant, se legăna…”. Dar la anul vor crea ei înşişi diferite melodii în diferite stiluri, pe care vor trebui să le instrumenteze şi să le cânte ei în mici orchestre. Cele mai reuşite vor fi prezentate la Serbarea de Crăciun.

La Sport trec prin mai multe feluri de sporturi, chiar şi la înot şi la schi sunt duşi cu clasa, ca în Austria. Dar fac încă şi tot felul de exerciţii pe care le-am făcut şi eu la firmă la un curs de teambuilding.

M-a luat puţin teama când mi-a povestit că au învăţat să se caţăre prin copaci minimizând riscurile, şi apoi pe peretele de căţărat. Pe de altă parte lui însă nu i-ar fi fost frică să se dea jos din telefericul oprit pe cablu la Bâlea în februarie 2008, din care au trebuit să evacueze pasagerii în rapel pe coardă ca alpiniştii. Sunt sigură că i-ar fi muult mai puţin frică în orice situaţie! Filozofia şcolii e că siguranţa interioară nu se cumpără cu o asigurare sau cont gros în bancă, ci se poate obţine doar din interior, prin efort propriu, prin convingeri proprii. Că frica de orice înseamnă teama că nu te descurci cu ce îţi scoate viaţa în cale[20]. Or, el a mers atât de bine pe bârnele alea paralele şi mişcătoare atârnate la 3 m înălţime, asigurat de la sol şi sprijinindu-se doar pe colegul lui care se sprijinea pe el…![21]

I-a fost frică, a spus, dar la un moment dat a hotărât să nu-i mai fie, şi atunci a mers. Cred că a învăţat să-şi gestioneze frica… Mai fac şi alte exerciţii din astea la sport, care prin trup le educă sufletul. Dar tot la sport mai fac şi aerobic, şi când vor fi mai mari vor face şi module de dans, cu specialişti angajaţi temporar de la şcoli de dans de societate.

Înainte de a vorbi despre modulele astea, mai adaug doar că ultimii doi ani sunt dedicaţi pregătirii reintrării în sistemul clasic: pregătirea bacalaureatului şi a examenelor de facultate. Sau respectiv pentru însuşirea unei meserii într-o firmă partener şi bacalaureatul profesional.

 

Modulele durează de obicei câte 2-3-4 săptămâni: Prim ajutor, Limbajul corpului, Stil (unde învaţă în primul rând ce înseamnă unitatea de stil în orice, şi abia apoi să deosebească rococo-ul de baroc sau Art Nouveau), cursul de Întrebări Fermi care le educă intuiţia şi capacitatea de apreciere, dar şi deducţia logică într-o problemă nouă. (De exemplu: Câte butoiaşe de prune ies din prunul ăsta? Sau, una clasică, cea mai cunoscută: Care e ordinul de mărime al numărului de acordori de pian din Chicago? Pentru asta trebuie să ştie cam câţi locuitori are oraşul, şi să-şi folosească bunul simţ pentru a aprecia câţi au pian, apoi cam de câte ori e nevoie de acordaj pe an…)

Au şi un modul mai mare de Menaj, aşa am aflat că levănţica e bună şi contra moliilor, mama a uitat să mi-o spună. Poate o să scadă măcar puţin numărul soţilor bine intenţionaţi care ne colorează la spălat cearşafurile de la alte haine colorate… Altul e de Bucătărie & Nutriţie. (…Că lingura de argint nu se foloseşte la ou, mai ales maioneză, intră la Menaj sau la Bucătărie?)

Mai au un modul pe vârste (revin mai încolo cu explicaţia importanţei vârstei) de scris CV şi cum să susţinem un interviu, şi tot felul de alte module mai lungi de psihologie practică. Unul m-ar interesa şi pe mine, despre cele 5 limbaje ale iubirii[22]. Cică există şi înţelegem fiecare unul-două dintre ele, şi sunt 5 în total: dacă partenerul nu-l „vorbeşte” pe al nostru, ghinion, pentru noi asta se simte ca şi când nu ne-ar iubi… Mai e şi un alt curs de psihologie practică, anume de Autoanaliză. M-a uluit într-o zi în care m-a întrebat: „Şi care e scopul scopului ăsta al tău, mami? Că poate îl poţi atinge şi altfel!” Auzi tu, soro, scopul scopului…! Cu întrebarea asta, pusă însă lui, am realizat că avea ca scop profesional să devină cântăreţ nu ca să exprime un prea-plin sufletesc, cel din care se nasc adevăraţii artişti, ci că avea doar nevoie de o atenţie pe care noi nu i-am prea acordat-o. (Putea însă să vrea meseria asta şi dintr-un orgoliu. Iar asta o ştiu chiar şi eu, că dacă scopul, motivaţia unui artist e în primul rând să primească, nu să dea, nu va avea probabil împlinire profesională fiindcă publicul va simţi asta.) Poate se răzgândeşte!

Un alt modul lung e de Sfaturile bunicii: în grădină, menaj, frumuseţe (în plus cu machiaj, stil şi coloristică pe tipuri de personalitate ) şi meteorologie populară. M-a ajutat şi pe mine de câteva ori la munte să ştiu că vine ploaia în 24 de ore fiindcă apăruseră pe cer nişte nori tip oiţe.

 

A văzut cum se face săpun dar nu mai ştie decât că e periculos, în schimb acum îmi face uneori brânză de vaci din laptele de la ţară pe care îl luăm de la lactomat. Şi e aşa de mândru!

Ce să mai zic? Mai există un mini-modul de Criptologie, care şi el e unul dintre modurile de a-i învăţa cum să gândească, cum să apuce o situaţie nouă, nemaiîntâlnită. Modulul porneşte de la lingvistică, învaţând mai întâi alfabetul chirilic şi cel grecesc, atât cât familiile copiilor să nu mai primească amendă de la falşi poliţişti bulgari primind drept chitanţe bilete de cinematograf. Apoi l-au descifrat pe cel coreean cu ajutorul unei hărţi bilingve. Apoi au descifrat, iar singuri, un text în care fiecare literă era înlocuită cu un anume semn, a fost atât de încântat! Tot acolo au primit câteva modele de scrisori reale venite efectiv pe net, încercări de a scoate bani destinatarilor. Copiii au trebuit să caute moduri de a verifica credibilitatea scrisorilor şi indicii, scăpări ale escrocilor autori ai mail-urilor, care să arate că mail-ul e o fraudă. Într-una, de exemplu, numele băncii care chipurile ceruse „clienţilor” ei să-şi verifice contul şi parol, era scris cu un singur „l” în loc de doi[23]: greşeală inadmisibilă într-un mail oficial!

Sau, ca să fie puşi să se descurce, într-o zi a venit un arhitect şi le-a cerut fiecăruia să proiecteze, după puteri, ba un stadion, ba o primărie, ba un spital, ba o casă cu etaj pentru o anumită familie. Au trebuit să se gândească singuri care e scopul construcţiilor şi ce sarcini trebuie să îndeplinească. Sau, toţi trebuie să treacă prin experienţa de a lua masa de prânz într-un spaţiu necunoscut perfect întunecos[24]. Odată, celor mai avansaţi de la franceză li s-a dat un text în italiană, iar celor de la germană un text în olandeză, pe care au trebuit să-l descifreze în grup.

Cum să nu te duci la o şcoală în care mereu e ceva interesant? Dacă un grup de elevi vrea în mod special să înveţe ceva, nu ştiu, nişte noduri mai şmechere care să se desfacă uşor doar dacă tu vrei, sau echitaţie, sau elemente de dresură de câini, sau zidărie – fac cerere, şi şcoala găseşte un instructor!

De altfel şcoala îi pune în contact pe diferite căi cu tot felul de meserii, şi asta ajută şi numai prin a avea mai multe informaţii când va fi să şi-o aleagă pe a lor. Într-o zi a venit să le vorbească un pilot despre faţa nevăzută a meseriei lui, în altă zi un actor…

În nu mai ştiu care dintre modulele astea au învăţat ceva ce şi bunicul mi-a spus, că venitul trebuie împărţit în patru „căprării” cu procente fixe: trai, investit, economisit şi pentru dat. Nu ştiu cum funcţionează, şi nu pot spune încă cu siguranţă că aşa e, dar de când am început oarecum să îl aplic am impresia că pierderea asta de bună-voie prin dat e un mod de a avea un control asupra pierderilor în general!

 

Şi acum despre excursii. Un puternic instrument de învăţare.

În taxa de şcoală sunt incluse două. Una e de fapt o excursie nu în spaţiu, ci în timp. Tocmai s-a încheiat – e vorba de Săptămâna Medievală. Copiii trăiesc rupţi de lume împreună cu câţiva însoţitori – profesori, părinţi, voluntari – într-un loc mai retras din ferma şcolii, special amenajat. Şi merg în Evul Mediu! Toate urmele de contemporaneitate sunt şterse, se îmbracă cu hainele pe care ei şi le-au cusut înainte la orele de Lucru de mână (à propos, unde învaţă de asemenea şi să schimbe un fermoar, să tricoteze şi toate chestiile astea). Hainele făcute de ei nu-s perfecte, dar ce contează….! Nu au voie să ducă nimic din epoca modernă. Ce tacâmuri, ce electricitate, ce pixuri! Ce pastă de dinţi…! Nu, mersi, sarea şi degetul! (Şi învaţă să aprecieze pasta şi periuţa. Mirosindu-şi rezultatele, nu mai uită acasă să se spele pe dinţi!). Dorm pe blană de oaie sau, când vor fi mai multe, pe saltelele de paie pe care tot ei le fac. Tot ei ţes covoare sau pânza pentru hainele de Ev Mediu ale viitorilor „temponauţi”, fac frânghii, tâmplăresc, şi îşi fac singuri de mâncare la ceaun sau plită de castel din ce recoltează de la ferma şcolii

acum, că toamna sunt de toate. Au fost aşa încântaţi să mănânce telemea făcută de ei…! Şi sunt sigură că profii sunt cei care le-au stins focul peste noapte, respectiv că exact de aceea au învăţat cândva la istorie metode de a face foc fără chibrituri!

În săptămâna asta trec pe rând prin toate rolurile: boier, călugăr, argaţi, ţărani… Unul dintre colegi, când a fost el boierul, nu le-a permis colegilor să vorbească în faţa lui neîntrebaţi.[25] Toţi au ascultat şi nimeni nu s-a răzbunat după aceea, dar şi-a auzit-o la discuţiile finale libere…

În fiecare an se face cel puţin o a doua excursie de câteva zile, în care învaţă mereu câte ceva. Atelierul de sticlărie vizitat anul trecut pe drum l-a fascinat. De o excursie mi-e însă frică, una care va veni în clasa a XI-a, cândva către vară. Vor face grupuri de câte un profesor şi un părinte la câţiva elevi, vor fi duşi undeva, la cel puţin 100 de km, şi vor trebui să se descurce singuri, fără bani, mobil sau mâncare, ca să ajungă acasă[26]. Toţi care au făcut deja excursia aia cică au venit entuziasmaţi şi uluiţi de cât de neaşteptat de bine s-au descurcat. Căutând soluţii s-au gândit inclusiv să facă plute din flacoane goale de plastic şi să vină cu ele pe Mureş până în Tărg. Ori să facă o găinărie măruntă ca să-i aducă Poliţia acasă…

O mai bună experienţă ca să înveţe că ies din orice situaţie dacă îşi concetrează energia pe soluţie cred că nici nu se poate!! Excursia asta cred că va fi chiar mai bună decât bârnele acelea suspendate la 3 m, dar totuşi mi-e frică puţin de ea. Cred că mă voi anunţa şi eu ca părinte însoţitor. Cică nu trebuie să fac nimic, noi suntem acolo muţi şi invizibili, doar ca body-guard. Vreau s-o văd şi pe asta, auzi, entuziasmaţi…!! Cică tot legea conservării energiei face şi ca efortul depus să se transforme în bucurie. Da, acum mi-e evident şi mie, cu cât te-ai implicat şi ai muncit mai mult pentru ceva, cu atât e mai mare bucuria pentru rezultat. Dar nu mă gândisem că şi aici e fizica la lucru![27]

 

O zi de şcoală din viaţa copilului meu

 

Intră în fiecare zi în şcoală trecând pe lângă un con piramidal înalt de vreun metru jum’ate, pus alături de un băţ drept ceva mai înalt. Băţul stă să cadă, şi pe geamul protector sunt desenate linii care sugerează vântul. Ansamblul întrupează ideea, discutată peste tot unde e prezentată şcoala, că un specialist e un om care ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin. Eu o ştiam ca banc: dus la extremă, poanta era că până la urmă ştie totul despre nimic… Un specialist de acest tip însă se aseamănă vizual cu un creion aşezat vertical: ajunge sus, dar la primul factor destabilizant cade. În mod asemănător, civilizaţia noastră, formată din mono-specialişti, este de fapt formată din oameni extrem de instabili şi insecurizaţi psihic – spre deosebire de o societate care ar fi formată din oameni de tip con sau piramidă, cu o bază largă de experienţe şi aptitudini potenţial dezvoltabile. Poate că aceştia nu sunt la început atât de sus ca şi creionul, în schimb privat vor avea o stabilitate interioară mai mare în viaţă, şi încă şi posibilitatea de a deveni „creion” într-o varietate mult mai largă de domenii[28].

E drept că pentru societate e mai productiv să aibă specialişti tip „creion”: pe de-o parte fiindcă aceştia profesional sunt eficienţi mai repede, pe de alta fiindcă un om insecurizat interior va cumpăra mai multe lucruri (TVA-ul!!), şi va fi mult mai uşor de manipulat. Şcoala integrală are ca scop crearea unor oameni de tip piramidă – baza unor viitori specialişti de tip “creion în piramidă”, mult mai „rotunzi” ca indivizi.

În diferite locuri în şcoală mai sunt şi afişiere pe care e imposibil să nu le citeşti, şi care se schimbă periodic, cu fraze şi idei de pus pe gânduri. În primele săptămâni era una, „Cu ce împodobeşti, cu aia atragi”. Acum e pe tapet o vorbă a lui Eleanor Roosvelt, „Nu poţi fi umilit decât cu acceptul tău”. Cred că e luna ei, săptămâna trecută avea alta: „Minţile luminate discută idei, minţile obişnuite discută evenimente, minţile mici discută oameni”. M-a cam lovit, parcă m-a conştientizat şi pe mine că şi eu bârfesc când vorbesc despre… mă rog, hai înapoi la şcoala „Arsenie Boca”.

Dacă stau să mă gândesc, prefer ca pruncul meu să devină abia ceva mai târziu „creion”, după ce şi-a creat o bază largă şi după ce va fi capabil să-şi aleagă cu adevărat el singur direcţia. Oricum, în viaţă îi va fi mai puţin frică să schimbe un loc de muncă sau un partener cu care nu e mulţumit, fiindcă va şti multe. Fiindcă a învăţat, pot spune chiar cu drag, lucruri pe care le-a şi folosit. Fiindcă va şti că se descurcă în orice situaţie. Copiii ăştia ştiu cum să apuce de coarne taurul noului!

Curtea şcolii este de fapt un parc, cu locul de joacă amenajat din lemn, cu design organic, natural. Cantina şi internatul le-aţi văzut mai sus. Există şi un teren de sport multifuncţional, câteva spaţii amenajate ca o clasă pentru a ţine vara ore în aer liber (despre sălile de clasă din clădire, mai jos), apoi un mic parc de aventură şi o fermă în care angajaţii cultivă respectiv îngrijesc o parte din cele necesare internatului. Elevii, cum spuneam, îi ajută, nu mult dar în schimb chiar lucrând, atât cât să aibă o idee, ce trebuie. Elevii de peste 18 ani pot face mici job-uri în firme-partener ale şcolii, făcându-şi bani de buzunar, învăţând pe viu ce înseamnă munca plătită şi trecând hopul primului loc de muncă sub aripa oblăduitoare a şcolii. La sfîrşitul şcolarizării copiii nu numai că au o paletă întreagă de deprinderi practice, dar vor fi trăit şi simţit pe propria piele, învăţând, experienţa de a fi fost vânzător, chelner, ajutor de bucătar, portar, fermier…

Sălile de clasă vor fi, când va fi gata totul, amenajate în stiluri diferite. Există o sală japoneză, alta românesc-ţărănească, alta ca de mănăstire, alta cu totul din lemn cum ar face-o amero-indienii, cu un totem pe care chiar copiii l-au meşterit. Alta e ca în epoca de piatră, una e suprarealistă plină cu trăsnăi ca ceasul lui Dali. Uneia i-aş zice „Louis Quinze al paişpelea” dar o să se creadă că… mă rog. Alta are băncile puse în ceva ca o cabină de vapor. Au chiar şi o sală clasică de clasă! Păcat că nu e destulă finanţare să fie gata totul deodată, abia aştept să văd cum vor arăta!

Figure 7

Ceasul lui Dali, model pentru ceasul din sala de curs în stil suprarealist a Şcolii integrale „Arsenie Boca”

În zilele de sărbători religioase au exerciţii haioase şi antrenante cu toată şcoala. Acum, de Sf. Dumitru, hmm, adică de 26 octombrie, au făcut de exemplu un cerc mare în care toţi imitau pe profesorul care conducea jocul cântând şi gesticulând un cântecel haios, cu priză, pe care şi acum îl am în minte[29]. Şi sunt încurajaţi să inventeze şi ei chestii energizante din astea. Apoi intră la clase. Încep cu o rugăciune. După 8:30, fiindcă şcoala e imediat la marginea oraşului şi decalarea evită ambuteiajul. Primele două ore sunt de mate, de fizică sau de informatică, dar nu în sistemul clasic, ci în cel de la şcoala Waldorf. Acolo se pleacă de la ideea, adevărată, că pestriţenia din orarele copiilor nu e bună pentru capacitatea de concentrare şi asimilare. Păi, ce randament am da şi noi la bancă dacă am fi o oră la ghişeu, apoi o oră la consilierea clienţilor, apoi o alta la curăţenie, alta la asigurări, alta la Call Center şi apoi la „Clienţi firme”…? La şcoala Waldorf şi şi la asta integrală învăţarea se face pe epoci: câteva săptămâni primele două ore sunt numai de mate, urmând apoi câteva săptămâni pentru epoca de Fizică-cu-formule, o altă epocă de Informatică… Iar după cele două ore pe clase de vârstă pot urma module pe vârste, ca cele de „A fi părinţi”, dar şi module la care nu mai contează vârsta, ca sport, muzică, sau ore la care e nevoie de exerciţiu permanent, ca cele de limbi străine sau instrumente: chitară, percuţie, keyboards, la cerere şi vioară sau fluier. Ei, la materiile care nu au nevoie de un număr de ani care să asigure un anume grad de dezvoltare a creierului, se aplică principiul familiei. Copiii din aceeaşi generaţie din clasele de la orele de mate sau info de dimineaţă se amestecă cu copii de alte vârste, formând grupuri mixte, în care cei mari au şi puţin grijă de cei mici. Şi aceştia, la rândul lor, vor deveni cândva mari şi vor aplica pe viu principii pe care le vor fi învăţat la modulul pe vârste de Psihologie aplicată „A fi părinţi”.

De altfel toată şcoala mi s-a părut undeva la intersecţia dintre cea clasică, cea Waldorf şi şcoala lui Kurt Hahn numită Outward Bound care la început educa tinerii marinari din războiul al II-lea cum să coopereze ca să supravieţuiască. În timp aceasta a devenit un mod de a educa sufletul prin exerciţii fizice provocante, aparent grele dar totuşi executabile în deplină siguranţă, şi care îţi dau un sentiment de a fi puternic, de a avea controlul asupra ta însuţi.

Deci, după modulele de materii logice din primele două ore urmeză un modul de limbi sau de instrument, apoi, când capacitatea de concentrare scade, modulele creative sau de mişcare, pe care le pot alege după cum vor ei: anul ăsta unul, la anul celălalt. Modulele sunt conduse de obicei de profesionişti simpatici angajaţi pe perioade finite. Acum cred că e clar şi de ce am ezitat să spun în ce clasă e. La mate e într-a VIII-A, dar prin module poate fi coleg în principiu cu oricare elev din şcoală.

Predarea lecţiei e interactivă iar ascultarea se face sub diferite forme de quiz, de exemplu pe modelul „Vrei să fii milionar?”, unde joker-ii sunt chiar în clasă. Mai există şi alte formate, de exemplu clasă împărţită pe echipe care trebuie să dea un singur răspuns la întrebări – asta da, formare de echipă!. Moderatorul poate fi profesorul sau nu, iar cei care dau răspuns corect primesc individual câte o bulină. Aşa, la repezeală, mi-amintesc de 5 metode de „ascultare” diferite tip TV show sau jocuri de cutie, dar mai sunt!

Modul de notare mi se pare foarte motivant. Cel mai important e că se dau note pentru cât de mult s-au depăşit pe ei înşişi. Cooperarea, ajutorul sunt încurajate prin tot felul de proiecte comune în care punctează doar dacă tot proiectul reuşeşte. Fiecare este în concurenţă cu el însuşi, cât de mult se poate auto-învinge. Se pare că sunt destul de cinstiţi, copiii, în a se auto-aprecia, poate fiindcă au început de mici să o facă. Oricum, la sfârşitul semestrului cei de-o vârstă îşi dau şi note unul altuia. Cele mai mari şi cele mai mici 3 note sunt eliminate şi se face o medie. Aşa fiecare copil, indiferent de IQ sau fundal personal, poate ajunge să aibă note mari – pentru că ce e răsplătit în primul rând e efortul lui de a deveni o versiune mai bună a lui însuşi. Sistemul încurajează pe fiecare să se auto-evalueze, auto-analizeze, auto-depăşească, respectiv să fie obiectiv în evaluarea sa şi a celorlalţi.

La unele ore de dirigenţie sunt încurajaţi să-şi pună o dorinţă nici prea grea (să vadă un OZN!), nici prea uşoară (să audă şlagărul tocmai aflat în modă…) Unul şi-a dorit ca într-o zi să vină la şcoală cinci colegi în tricou verde. Au venit şi în kaki sau vernil, dar au venit chiar şase! Altul a cerut să vadă un urs. Mai greu, în oraş, dar tatăl lui, care bea de obicei bere Neumarkt, a luat brusc, fără să ştie de ce, bere Ursus… Aşa copiii văd pe viu că cererile le sunt de obicei ascultate: în ora următoare de dirigenţie toţi cei cărora li s-a îndeplinit povestesc despre ea. Şi-s destul de mulţi! Aşa văd cu toţii că chiar funcţionează. Da, nu ştiu nici eu de ce, funcţionează. Dar am impresia că din păcate doar pentru cererile de care nu suntem dependenţi…!

La sfârşitul zilei au uneori şi un fel de teambuilding: lucrul la un proiect comun. Vin cu tot felul de idei pentru flashmobs, adică evenimente-surpriză pregătite pe bază de voluntariat pentru a fi înfăptuite în spaţii publice. Ultima dată s-au dus într-un hypermarket unde primiseră aprobare şi spijin de la director: la un semnal dat prin difuzoare toţi 70 de copii, împrăştiaţi prin magazin, au „îngheţat”. Şi au stat aşa, nemişcaţi, în poziţia în care i-a prins semnalul, timp de 2 minute: ba tocmai făcând un pas, ba sprijiniţi de stâlp, ba citind ingredientele la un produs, ba scărpinându-se …[30]

Acum fac repetiţii la colinde de Crăciun pe care le vor cânta la o pizzeria din oraş. Dar mai au şi alte proiecte. Un grup de colegi au fost la casa de bătrâni ca să le cânte tot aşa, de Crăciun. Au fost toţi aşa de emoţionaţi, încât au de gând să meargă în fiecare an.

Foarte mult îmi plac însă proiectele de tip „Pariezi că…?” Ideea vine de la ceva emisiune cu numele ăsta din Germania, „Wetten, daß…?”, unde vin tot felul de oameni cu cele mai trăsnite capacităţi: o dovadă vie pentru cât de nesfârşit e omul. Unul recunoaşte de pildă marca de săpun din 150 de săpunuri cu ochii legaţi, doar după formă şi clăbuci, altul oricare dintre toate monezile în curs ale Europei pre-euro doar după sunetul de la cădere. Doi camionagii şi-au condus pe scenă camioanele puse faţă în faţă, astfel încât un fir de spaghetti sprijinit între ele nu a căzut; o oarbă 100%, cu acte oficiale de handicap, „vedea” cu degetele culorile unor haine, până la a spune ”roşu cu dungi fine albe”. Cineva putea spune din care puzzle dintre cele 50 a câte 1000 de piese face parte cea arătată…[31]

Ei, la începutul anului şcolar fac grupuri şi se gândesc ce ar putea face în spiritul ăsta. Serbarea de sfârşit de an constă din spectacolul oferit de toate grupurile. Nu e nevoie să spun cât de mult îi uneşte şi îi învaţă că cooperarea îi face pe toţi mai puternici…! Copiii ăştia ştiu că pot orice, oricât de nebunatic, dacă învaţă să-şi întindă mâna unul altuia chiar când nu se agrează. Acum grupul din care face parte copilul meu exersează o „bandă rulantă umană”: douăzeci de copii stau întinşi pe jos unul după altul. Prin învârtire fac să înainteze unul dintre cei cinci copii rămaşi, întins cu faţa în sus deasupra lor. Copilul ţine în mână un pahar cu apă, cu care trebuie să umple în 4 minute o găleţică din partea cealaltă a „covorului”, unde e transportat de „banda rulantă”. Se mai varsă apă, ce-i drept, dar e haiul de pe lume[32].

Pe deasupra sunt încurajaţi să facă zilnic ceva ce n-au mai făcut niciodată, să exerseze ambidextria, să se spele pe dinţi cu cealaltă mână, să vină la şcoală pe alt drum, să facă un compliment lui tanti de la Pâine…

Mi-am amintit şi de alte tipuri de activităţi. În câte o zi trebuie să încerce să se comporte şi să fie ca alt copil din clasă, de preferninţă unul cu care nu are prea mult de-a face. Să-i intre în piele, „în papuci”: dacă e extrovertit să devină introvertit, dacă e prietenos să fie arţăgos, să-i imite gesturi, expresii… ah, fără mare legătură, mi-amintesc de unul dintre afişele de anul trecut, „Sois toi-même si tu veux être différent”, „fii tu însuţi dacă vrei să fii diferit” (am zis că afişele astea, unde e cazul, sunt bilingve?) Aşa îl înţelegi mai bine pe celălalt, dacă încerci să fii ca el… Alte activităţi îi fac să aprecieze ce au. La nişte activităţi de grup trebuiau să se deplaseze în şir cu o mână şi un picior legate de vecinul din dreapta respectiv stânga. La altă activitate au trebuit să găsească un anume copac cu ochii legaţi, s-a dovedit mult mai greu decât au crezut. Iar copilul mi-a spus că acum îi e aşa de milă de cei în scaun cu rotile sau de orbi… El, după activitate, dă jos legăturile şi e ca nou, dar oamenii aceia trăiesc cu asta permanent! Într-o zi li s-a arătat tuturor în Sala Mare un pps cu Jessica Cox, fata fără braţe care face totul

cu picioarele: scrie, pictează, se pensează, schimbă lentile de contact ca în poză, conduce maşina, ba îi pune şi benzină… Are şi certificat de pilot şi chiar zboară – totul singură![33]. Pps-ul a fost scurt, de altfel, dar se termina cu ideea „Ai două mâini: gândeşte-te câte poţi face cu ele!”

Altă dată au văzut spectacolul care a consacrat-o pe Susan Boyle de la „Britain’s Got Talent”, „Englezii au talent”. Avea o voce superbă care a electrizat sala, dar la 47 de ani arăta ca zâna bătrână din Cenuşăreasa din Disney[34]. Judecând după aparenţe n-ai fi zis ce aur poartă în ea… E o lecţie de viaţă uriaşă pentru oricine o vede!

De fapt periodic li se citesc asemenea poveşti adevărate cu oameni deosebiţi care au reuşit fiindcă au perseverat, ca istorioarele adevărate din cărţi ca „Supă de pui pentru suflet”. Ideea e că indiferent dacă crezi că reuşeşti sau nu, ai dreptate!![35] Şi celor mari sau mărişori li se mai prezintă în Sala Mare filme atent alese, inspiraţionale, educaţionale şi/sau cu mesaje profund pozitive, neambalate într-o haină negativă: Forrest Gump, Naufragiatul, Contact, Parfum de femeie, Amelie, Sunetul muzicii, Podurile din Madison County, Englezul care a urcat o colină dar a coborât un munte, Zeii trebuie să fie smintiţi, Thelma şi Louise, Zorba, Cetăţeanul Kane. Învaţă, fiecare la nivelul lor de înţelegere, şi să se uite critic la filme, şi să caute ideile manipulatoare. Am rămas eu însămi uimită când mi-a arătat nişte video-uri de la căutarea < Disney subliminal messages >!!! Unele erau exagerate, altele cred că sunt puse de Disney înşişi pentru inducere în eroare, dar unele sunt incontestabile… Mai ales cu cuvinţelul „sex” adăugat în căutare. Disney, care mie îmi erau un etalon de valoare…!!!

 

Concluzii

 

Pe scurt: îmi place şcoala asta. Creează oameni echilibraţi în spiritul lui Babu. Babu e un amic din India care a ţinut odată o conferinţă despre un fel de „triunghi al vieţii” din filozofia indiană, evident aplicat şi în şcoala asta. El spunea că viaţa are 3 elemente: munca, credinţa, distracţia. La „Distracţie” intră tot ce ţine de partea frumoasă, de bucurii, plăceri, pasiune. La “Muncă” intră nu numai job-ul în sine, ci în sens mai larg orice efort şi rezultatele lui palpabile ca avere şi statut. Iar la capitolul “Credinţă” intră şi meditaţia, autocunoaşterea, filozofia de viaţă.

Un om stabil, armonios, are toate trei componentele reprezentate echilibrat în viaţa lui. Dacă unul sau chiar două dintre ele lipsesc, ori se găseşte în extrema lui “prea mult” sau a lui “prea puţin”, viaţa nu i se mai află în echilibru şi el este nefericit. La conferinţa lui Babu[36] m-am gândit imediat la teorema din geometria euclidiană conform căreia prin trei puncte poate trece un singur plan[37]. De-aia o masă cu trei picioare nu va juca nicicum ci va fi stabilă. Reformulat, echilibrul poate fi atins dacă punctele de sprijin sunt trei. Inclusiv în viaţă! Iar triada asta se regăseşte atât în motto-ul şcolii, „Armonie, Bucurie, Competenţă”, cât şi în activităţile ei. Oricare dintre ele presupune un efort pentru a găsi soluţia şi a o pune în aplicare, are o componentă ideologic-filozofică prin discuţiile libere de după activitate despre cele simţite şi trăite, şi încă o componentă de plăcere, evidentă prin voia-bună. Sau, altfel exprimat: activităţile sunt armonioase fiindcă îi învaţă ceva, sunt amuzante, şi îi solicită. Astfel devin experienţe valoroase.

Aceeaşi triadă armonică o regăsim şi în cele 3 componente din care spuneam că e compusă şcoala:

– Componenta clasică, promovând cunoaştere de tip logic, informaţional.

– Componenta Waldorf, care educă prin creativitate şi spirit integrativ, restabilind în acelaşi timp legătura cu Dumnezeu. Să nu uităm că e o şcoală confesională. (Hmmm, şi în Sfânta Treime sunt tot trei…) À propos, n-am vorbit de orele de religie!!

– Componenta Outward Bound, care scoate experienţe şi învăţături valoroase din activităţi fizice.

 

La Religie… Singurul lucru care nu îmi dă pace e că e o şcoală multiconfesională. La începutul zilei copiii spun, cum ziceam, o rugăciune, pe care tot la lună o schimbă. Cea de acum însă îmi place, poate pentru că sunt şi eu perfect de acord cu renunţarea la orgoliu. Dacă nu eram orgolioasă pierdeam mai puţin în viaţă, şi poate că tăticul pruncului ar fi fost totuşi prima mea iubire, cel cu corespondenţa parfumată. (… Oare nu mi-o fi citit totuşi copilul scrisorile…?) Rugăciunea de care ziceam că e actuală acum e chiar a lui Arsenie Boca: „Doamne, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă pot să fac, şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine”.

Trebuie să recunosc totuşi că nu mi s-a părut, până acum, că-i îndoctrinează. La orele de Religie primele lecţii au fost ţinute de un prof de fizică, care le-a explicat pe înţelesul lor ceva cu teoria cuantică şi Dumnezeu. Din câte a înţeles copilul, de mai bine de 100 de ani e cunoscut un câmp prezent în permanenţă peste tot în Univers, numit acum Câmpul Punctului Zero, dar pe care unii savanţi, după nişte experienţe recente, îl denumesc chiar Câmpul-Dumnezeu: Aici despre „cireaşa de pe tort”, ultima descoperire din iulie 2012 confirmând teoria: „un grup internaţional de oameni de ştiinţă au confirmat existenţa unui câmp atoate-penetrant de o energie incalculabilă, care precede şi este sursa oricărei mase. […] Nu masa e sursa energiei, ci Energia este sursa masei.”[38]

La şedinţa cu părinţii ni s-a dat rezumatul de vreo 30 de pagini al unei cărţi, Câmpul de Lynne McTaggart. Cred că o voi citi pe toată. Autoarea, o jurnalistă, a pus cap la cap aşa, pentru ne-specialişti, descoperiri mai noi sau mai vechi din fizica cuantică pornind de la ideea că totul e energie. Da, inclusiv materia, care de la Einstein încoace e dovedită ca fiind pur şi simplu o formă de energie cu frecvenţă foarte joasă. Chiar şi gândurile sunt energie, există deja dispozitive, ca robotul japonez Asimo, care le transformă în mişcare[39]!! Iar proful acela de fizică le-a subliniat că situaţiile, fiind şi ele o sumă de energii[40] – ale oamenilor şi ale obiectelor implicate –, sunt influenţabile cu energie! De pildă cu energia gândurilor… Hmmm.

În carte se mai spune încă despre Câmpul Punctului Zero de care ne zicea copilul: un câmp care penetrează tot şi leagă tot ce există în Univers, deci ubicuu, având şi celelalte caracteristici ale lui Dumnezeu: omniscienţa fiindcă păstrează ca tipar de unde energia tuturor gândurilor pe care le-am avut vreodată; omnipotenţa fiindcă are energie practic infinită; şi imortalitatea, fiindcă e veşnic. Mai sunt descrise şi nişte experimente duse în State de unul, Randolph Byrd, şi apoi de altul, William Harris, care au arătat cu statistici clare că pacienţii pentru care se rugase cineva au avut rezultate mai bune. Da, sigur voi citi originalul cărţii.

Pe de altă parte încep să mă gândesc că poate nu e chiar aşa de rău să creşti cu ideea că ce faci are un efect care se întoarce la tine; că pentru a reuşi trebuie să depui efort; că e bine şi frumos să ierţi inclusiv pentru sănătatea propriului tău corp, şi să nu fii invidios, să nu minţi şi toate celelalte. La urma urmei poate totuşi fizicienii din cartea aia, care spun că gândul contează şi naşte o reacţie fizică, ştiu ei ce ştiu. Că întâmplător (sau poate nu?!?) chiar asta zic şi toate religiile… asta e! Văd că şcoala asta dă nişte direcţii sănătoase de viaţă copilului meu, îi dă curaj şi încredere, ajută şi lui şi comunităţii să devină armonioşi. Şi îi mai dă nişte cunoştinţe care ştiu sigur că o să-l ajute, solid ancorate pe o temeinică auto-cunoaştere. Acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei stăpâni Universul!”, ştiu ei de ce l-au înscris cu litere aurite şi în Sala Mare a şcolii… Copiii ăştia nu vor fi ucenici vrăjitori având o cunoaştere bazată pe o terra incognita care le e propriul lor suflet, fiindcă ei cresc într-o lume pe care nu o simt străină, ostilă şi undeva afară. Ei cresc într-una în care chiar ştiu că sunt parte integrantă, şi în care mai ştiu că ceea ce fac, simt, şi mai ales gândesc chiar contează!!

Ce să mai spun? Din ce am învăţat eu la şcoală folosesc enorm de puţin ca adult, nu mă aventurez la procente că dau în auto-compătimire. Dar sigur nu am avut niciodată nevoie să ştiu ce e aia apocopă, sau câte vertebre are pisica, în schimb mi-ar fi plăcut să trăiesc pe pielea mea Evul Mediu ca să am o idee de cum se simţea viaţa pe atunci, şi, da, chiar şi să văd cum mă descurcam fără bani… Mi-ar fi plăcut să fiu elevă aici!! Doar

Scopul educaţiei este de a le forma copiilor,, şi deci viitoarei comunităţi un suflet şi un caracter, şi de a le furniza cunoştinţe practice pe care să le poată folosi în viaţa reală!

 

Nota autoarei:

E o şcoală, cum spuneam în titlu, imaginară. Dar doresc din tot sufletul, şi am convingerea că e menirea vieţii mele, să o pun pe picioare!! Orice cooperare şi ajutor sunt bine-venite… Va fi nevoie, de pildă, pe lângă investitori, şi să creăm manuale speciale, împreună cu profesori care au fantezia, dorinţa şi capacitatea de a lucra pe această linie. Fiind o şcoală privată există o oarecare libertate faţă de Minister.

E timpul să schimbăm ceva. Şi, vorba lui Victor Hugo:

NIMIC NU E MAI PUTERNIC DECÂT O IDEE AL CĂREI TIMP A SOSIT!!

Bibliografie

1. Bernstein, Leonard, Cum să înţelegem muzica, Editura Muzicală, Bucureşti, 1982

2. Chapman, Gary, Cele cinci limbaje ale iubiriii, Curtea Veche, Bucureşti, 2000

3. Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. 3, editura Artemis, Bucureşti, 1995

4. Jeffers, Susan, Feel the Fear and Do It Anyway, („Teme-te, dar fă-o şi aşa”), Random House Publishing Group, New York, 2007

5. Paungger, Johanna şi Poppe, Thomas, Vom richtigen Zeitpunkt – die Anwendung des Mondkalenders im täglichen Leben („Despre momentul potrivit – utilizarea calendarului lunii în cotidian”), ediţia a 2-a, sub licenţă Donauland Kremayr & Scheriau, Viena, 1992 (ediţia 1: Editura Heinrich Hugendubel, München, 1991)

6. Vanoy, Steven W., The 10 Greatest Gifts I Give My Children („Cele mai mari 10 daruri pe care la fac copiilor mei”), publicată de Simon & Schuster, New York, 1994

 

7. Abenteuer Mittleralter (Aventura Evul Mediu), serie de filme documentare pe programul german TV 3SAT, 2005, prezentate (în lb. germană) pe:

http://www.3sat.de/page/?source=/specials/thementage/ard/150432/index.html

8. Cox, Jessica: http://jessica-cox-pictures.blogspot.ro/

9. Goia-Demian, Oltea, blog personal: http://legilevietii.ro/blog/?p=260

10. Goia-Demian, Oltea, website personal: www.legilevietii.ro pentru cursurile interactive LEGI ALE VIEŢII şi de ce funcţionează ele

11. Meurisch, Stephan, Long Trail to Tibet: on foot from Munich to Lhasa – „Calea lungă spre Tibet. Pe jos de la München la Lhasa” http://longtrailtotibet.blogspot.ro/p/live-tracking.html

12. Mureşan, prof. Mirela, „Taina scrisorii din tablou”: Proiect transdisciplinar la clasa a ix-a

http://www.moisenicoara.ro/taina-scrisorii-din-tablou-proiect-transdisciplinar-la-clasa-a-ix-a/

13. „România pozitivă”: http://www.romaniapozitiva.ro/

14. Trombly, Adam, Scientific Proof of the Presence of the “God Field” Confirmed by CERN (Dovada ştiinţifică a prezenţei Câmpului-Dumnezeu confirmată de CERN”):

http://projectearth.com/founder-essays/view/48-scientific-proof-of-the-presence-of-the-god-field-confirmed-by-cern

15. „Wetten, daß…?“ colecţia „Die verrücktesten Kinderwetten”, „Cele mai trăsnite pariuri cu copii”, descrisă aici:

http://www.maxdome.de/wetten-dass-kompakt/folge-1-die-verruecktesten-kinderwetten-a170096.html#top


[1] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 367

 

[2] Mirela Mureşan, Proiect transdisciplinar la clasa a IX-a: „Taina scrisorii din tablou”:

http://www.moisenicoara.ro/taina-scrisorii-din-tablou-proiect-transdisciplinar-la-clasa-a-ix-a/

[3] Steven W. Vanoy, The 10 Greatest Gifts I Give My Children („Cele mai mari 10 daruri pe care la fac copiilor mei”), Simon & Schuster, New York 1994

[4] „De Bine despre România”: http://www.romaniapozitiva.ro/

[5] Oltea Goia-Demian, cursurile de LEGI ALE VIEŢII şi de ce funcţionează ele, http://www.legilevietii.ro/

[6] Ştiu, aici ar trebui o notiţă de trimitere la bibliografie, ideea e luată dintr-o întâmplare se pare reală despre care am citit nu pot să-mi amintesc unde!

[7] Idee preluată dintr-un pps primit pe e-mail

[8] Şurubul lui Arhimede: http://www.youtube.com/watch?v=A-xPRbj88V4#t=13

[9] Johanna Paungger şi Thomas Poppe, Vom richtigen Zeitpunkt – die Anwendung des Mondkalenders im täglichen Leben („Despre momentul potrivit – utilizarea calendarului lunii în cotidian”), ediţia a 2-a, sub licenţă Donauland Kremayr & Scheriau, Viena, 1992

[10] Motto al organizaţiei Green Peace

[11] Articulaţii osoase: http://www.youtube.com/watch?v=sW3-9zM9ohE#t=14

[12] European Voluntary Service, http://en.wikipedia.org/wiki/European_Voluntary_Service

[13] Idee luată de pe http://www.yourchildlearns.com/mappuzzle/europe-puzzle.html

[14] Dinspre partea cu Napoleon chiar a existat un astfel de profesor, undeva în România asta mare…

[15] Mai pe larg în blogul personal, articolul Aceeaşi Ilenuţă, altă rochiţă. Sau “precum în cer, aşa şi pre pământ” http://legilevietii.ro/blog/?p=260

[16] De Jay Conrad Levinson

[17] Frère Jacques: http://www.youtube.com/watch?v=rLr3o1DULUM

[18] Leonard Bernstein, Cum să înţelegem muzica, Editura Muzicală, Bucureşti, 1982, p. 127

[19] Mahler, simfonia nr. 1, partea a 3-a: http://www.youtube.com/watch?v=8Mivd4248IM&feature=related#t=1418

[20] Susan Jeffers, Feel the Fear and Do It Anyway, („Teme-te, dar fă-o şi aşa”), Random House Publishing Group, New York, 2007

[21] Exerciţiul bârnelor paralele: http://www.youtube.com/watch?v=-cAI9Ph55xk#t=40

[22] Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubiriii, Curtea Veche, Bucureşti, 2000

[23] Millenium Bank

[24] Ideea de restaurante „dinner in the dark”, cina în întuneric deplin. Un astfel de restaurant, „Noir”, se găseşte şi la Viena.

[25] Ideea acestei excursii vine dintr-un documentar numit Abenteuer Mittleralter (Aventura Evul Mediu) văzut în 2005 pe postul german 5SAT. Proprietarul castelului Burgk din Thuringia a adunat printr-un anuţ de ziar oameni interesaţi de o asemenea excursie în Evul Mediu:  http://www.3sat.de/page/?source=/specials/thementage/ard/150432/index.html

[26] Blogul lui Stephan Meurisch care a traversat România în 4 luni între mai şi sept. 2012, în drumul său pe jos de la München până în Tibet, 13.000 km, fără bani: http://longtrailtotibet.blogspot.ro/p/live-tracking.html, De menţionat şi experienţa similară proprie în cadrul unui curs de dezvoltare personală făcut în Olanda în calitate de cursant în 2009.

[27] Oltea Goia-Demian, http://legilevietii.ro/blog/?p=260 şi http://www.legilevietii.ro/

[28] Oltea Goia-Demian, ibid.

[29] Cântecul Baby Shark: http://www.youtube.com/watch?v=FyamCXEqa5g#t=53

[30] Ca aici, freeze în supermarket: http://www.youtube.com/watch?v=X4GMXavfKPY#t=45

[31] Alte exemple din Emisiunea „Pariezi că…?”/”Wetten, daß…?“:

http://www.youtube.com/watch?v=9PxDODp9Crs#t=361 (cubul Rubik primit gata amestecat de la moderator, apoi memorat şi făcut din memorie sub apă legat la ochi, în 4 min.)

http://www.youtube.com/watch?v=yivxmoT2Xec (turn de 15 lăzi de bere ţinut cu gura)

http://www.youtube.com/watch?v=pSyNtG9Qh0U#t=353 (un copil de 9 ani ştie pe de rost cum să ajungă de la orice staţie la orice staţie de transport în comun din Viena)

[32] În februarie 2004 clasa a VIII-a de la Lina-Hilger-Gymnasium din Bad Kreuznach, Germania, a realizat această idee în cadrul emisiunii „Wetten, daß…?“ Video-ul este inclus în colecţia „Die verrücktesten Kinderwetten”, „Cele mai trăsnite pariuri cu copii”, vizibilă de exemplu aici: http://www.maxdome.de/wetten-dass-kompakt/folge-1-die-verruecktesten-kinderwetten-a170096.html#top

[33] Jessica Cox: http://jessica-cox-pictures.blogspot.ro/

[34] Prima audiţie a lui Susan Boyle, http://www.youtube.com/watch?v=VSrAJsWvEIc

[35] Susan Jeffers, ibid.

[36] Conferinţa a avut loc la Universitatea din Viena, în 1993

[37] Oltea Goia-Demian, blogul personal, http://legilevietii.ro/blog/?p=260

[38] Adam Trombly, Dovadă ştiinţifică a Câmpului-Dumnezeu confirmată de CERN: http://projectearth.com/founder-essays/view/48-scientific-proof-of-the-presence-of-the-god-field-confirmed-by-cern

[39] Robotul Asimo mişcat doar de gând: http://www.youtube.com/watch?v=q-fE9QBy0FI#t=120

[40] Oltea Goia-Demian, cursurile interactive de LEGI ALE VIEŢII şi de ce funcţionează ele: http://www.legilevietii.ro/

sus