Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Nevoia de transdisciplinaritate

prof. MIRELA MUREŞAN
Colegiul Naţional „Moise Nicoară”

„Nu ai fi căutat, dacă nu ai fi găsit” afirma Sf.Augustin, într-o celebră zicere. Un adevăr asupra căruia am zăbovit îndelung, până să-i înţeleg sensul. Apoi, ascultându-i pe Pleşu şi Liiceanu, într-un dialog televizat, despre întâlnirile miraculoase, am înţeles deplin că orice întâlnire vine pe un anume orizont personal de aşteptare, de aşteptare activă, care te deschide, de fapt spre acea întâlnire, făcând-o posibilă; că, deşi, din punct de vedere cosmic, ea pare a fi de ordinul hazardului, din punct de vedere personal, ea este o necesitate, care se împlineşte cu putere de destin; că există un anume moment privilegiat al „întâlnirii”, care nu trebuie să vină nici prea devreme, când încă nu eşti pregătit pentru asta, dar nici prea târziu, când n-o mai poţi fructifica. Am înţeles că există o subtilă şi complexă relaţie între aşteptare şi întâlnire, o relaţie de tip lupascian actualizare-potenţializare. Dacă ar fi să traduc relaţia în termenii lui Lupaşcu, aş zice aşa: „întâlnirea” reprezintă actualizarea unei „aşteptări”, iar întâlnirile miraculoase se petrec în binecuvântata „stare T”, care generează apoi şi „saltul”.

O asemenea întâlnire miraculoasă a avut loc între mine şi transdisciplinaritate, atunci, când, în 1999, am citit prima dată cartea domnului profesor Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea- Manifest-, apărută la Polirom. A fost o adevărată revelaţie: descopeream spuse acolo adevăruri pe care doar le simţeam, le intuiam fără să le pot da o expresie verbală. Cartea a fost pentru mine providenţială, căci am găsit (sau re-găsit?) în ea tot ceea ce căutam: nişte adevăruri fundamentale, evidente, rostite simplu, dar coerent şi argumentat, despre om şi lume. Acest act intim al spiritului, săvârşit prin lectură, limitat atunci doar la idei şi trăiri, a fost apoi „dat în vileag”, împărtăşit celorlalţi şi, mai apoi, concretizat în fapte şi înfăptuiri.

Drumul de atunci şi până acum, la momentul în care scriu acest articol, a fost lung, destul de anevoios, plin de idei îndrăzneţe şi trăiri asemene, de obstacole şi provocări, de bucurii şi dezamăgiri, dar mai ales de multe alte „întâlniri miraculoase”. Şi sper că el va continua, rodind în bine, prin această revistă on-line, care acum îşi face apariţia în spaţiul public românesc şi nu numai. Dorinţa mea cea mai fierbinte este ca această revistă să poată produce, pentru unii dintre cititorii ei, aceleaşi „întâlniri miraculoase”.

Revista are desigur un nume simbolic: „T ”: de la transdisciplinaritate, de la terţ, de la trei, de la treime, de la ternar, de la temei, teorie sau… tinereţe, tenacitate sau orice altceva doriţi. Ea este consecinţa firească a tututor preocupărilor transdisciplinare ale profesorilor şi elevilor din Centrul de Aplicaţii Transdisciplinare în Educaţie de la Colegiul Naţional „Moise Nicoară” din Arad, pe care, de curând, l-am înfiinţat.

De ce am avea nevoie de o asemenea revistă? De ce avem nevoie de transdisciplinaritate în educaţie? Sunt întrebări la care voi încerca să răspund în continuare.

Avem nevoie de transdisciplinaritate în educaţie, pentru că, în prezent, educaţia se află „la răscruce”, iar transdisciplinaritatea poate oferi o soluţie viabilă pentru depăşirea acestei crize în educaţie, pe care o traversează omenirea şi poate constitui o soluţie nu numai pentru educaţie, ci şi pentru întreaga societatea umană a secolului XXI.

Societatea actuală se confruntă cu noi realităţi, cu noi provocări la care educaţia „tradiţională”, structurată pe discipline, pe principii şi metode depăşite, nu mai poate face faţă. Voi încerca să prezint cele mai importante dintre aceste realităţi contemporane.

Prima şi cea mai evidentă –adesea pomenită- este creşterea, alarmantă a numărului de discipline, care, se pare, că a ajuns la 8000! În acest context al exploziei informaţionale şi fragmentării disciplinare, este imposibil să acumulezi cunoştinţe din toate aceste mii de discipline, iar, pe de altă parte, specializarea excesivă într-una dintre ele devine ineficientă şi chiar periculoasă, din perspectiva luării unor decizii corecte în rezolvarea problemelor fundamentale.

O a doua provocare a lumii noastre este globalizarea. Într-o societate în care oamenii se mută dintr-o ţară în alta, de pe un continent pe altul, confruntându-se cu sisteme economico-politice noi, cu culturi şi tradiţii noi, cu mentalităţi, religii şi credinţe noi, capacitatea de a se integra în noua lume devine esenţială. Devine deci esenţială şi formarea unor atitudini transnaţionale, transpolitice, transreligioase, transculturale, pe care sistemul actual al educaţiei nu le poate gestiona aşa cum se cuvine. Este nevoie de o educaţie „integrală” a fiinţei umane, capabilă să întemeieze şi „omul exterior” şi „omul interior”, să faciliteze nu doar integrarea socială aindividului, ci şi armonizarea cu sine, cu lumea şi cu întregul univers. Doar principiile şi premisele unei educaţii transdisciplinare promit şi pot realiza acest deziderat. Ele focalizează deopotrivă asupra cunoaşterii intelectuale, afective şi corporale, menite să construiască „omul deplin”, perfect echilibrat, integrat dar mobil în acelaşi timp.
Un al treilea aspect al societăţii actuale este rata crescândă a şomajului. Acest lucru reclamă schimbarea frecventă a meseriei, a specializării, chiar de mai multe ori în viaţă.Orice limitare la o singură meserie sau la o hiperspecializare este ineficientă, păguboasă şi chiar periculoasă. Educaţia „tradiţională” este depăşită şi în acest punct. Organizată pe discipline, şcoala fragmentează şi limitează şansele individului de a dobândi cunoştinţe şi competenţe crosscurriculare, transversale, capabile să îi faciliteze însuşirea unor meserii sau specializări multiple. Există încă un decalaj îngrijorător între educaţia pe care o oferă şcoala şi nevoia reală a societăţii şi a pieţii muncii. Din păcate, şcoala „tradiţională” pregăteşte elevii pentru „ieri, nu pentru „mâine”!

O analiză recentă făcută de cercetătorii de la Apollo Research Insitute, Palo Alto, asupra configuraţiei pieţii muncii în 2020, subliniază faptul că, dacă în secolul al-XX-lea superspecializarea era chiar încurajată, acest secol va aduce în centrul scenei abordările transdisciplinare. Dealtfel, ar fi interesant de investigat şi cele zece competenţe pe care aceiaşi cercetători estimează că vor fi cerute de piaţa muncii în 2020. Acestea sunt: competenţa de a construi, aprofunda semnificaţia unui enunţ, a înţelege sensul de adâncime, (sense-making) inteligenţa socială, (social intelligence), gândire, novatoare şi adaptativă, capabilă să găsească soluţii inedite (novel and adaptive thinking), competenţa crossculturală, (cross-cultural competency), gândirea computaţională, (computational thinking), alfabetizare în noile mass media, ( new media literacy), transdisciplinaritatea (înţeleasă ca abilitatea de a înţelege concepte din mai multe discipline, înţelegere transversală), competenţa de a proiecta, a dezvolta atitudini şi comportamente mentale specifice unei gândiri anticipative (design mindset), managementul sarcinii cognitive,(cognitive load management), competenţa de a munci şi colabora virtual (virtual collaboration).
(vezi http://apolloresearchinstitute.com/research-studies/workforce-preparedness/future-work-skills-2020). Câte dintre aceste competenţe enumerate mai sus le formează şcoala, azi? Şi mai ales, cum? Este clar că educaţia actuală nu mai poate ţine pasul cu nevoile societăţii. E nevoie urgent de o schimbare. Această schimbare o poate oferi metodologia transdisciplinară.

Un ultim aspect, pe care doresc să îl aduc în atenţie, este cel legat de complexitatea problemelor pe care le are omenirea de rezolvat în prezent. Probleme precum încălzirea globală, protejarea mediului şi a resurselor planetare, criza economico-financiară, terorismul etc. reclamă analize şi soluţii complexe care nu pot fi găsite de către un singur specialist sau de o singură ţară. Se impune o muncă de echipă, la care să participe cercetători specializaţi pluridisciplinar, capabili să înţeleagă sensul global al problemei şi responsabilităţile morale pe care şi le asumă în rezolvarea ei. Munca într-o astfel de echipă pluridiciplinară presupune mobilitate intelectuală, competenţe de comunicare şi înţelegere a limbajelor tuturor disciplinelor, competenţe de transfer a metodelor dintr-o disciplină în alta, cooperare, angajare, încredere etc. E nevoie pentru asta de formarea unor noi valori şi atitudini, concretizate în comportamente individuale. Formarea acestora este una din mizele majore ale metodologiei transdisciplinare şi în acelaşi timp una dintre soluţiile date educaţiei de către transdisciplinaritate.

În acest context, apariţia unei reviste menite să promoveze transdisciplinaritatea în educaţie este absolut justificată. Familiarizarea cu metodologia transdisciplinară – în accepţia dată de Basarab Nicolescu- , înţelegerea corectă a acesteia, explicarea beneficiilor pe care le poate aduce educaţiei constituie un prim pas important.

Diseminarea încercărilor de aplicare a transdisciplinarităţii în şcoala românească, exemplele de bună practică pot oferi puncte de plecare pentru alţi profesori sau specialişti interesaţi. România are privilegiul de a fi una dintre primele ţări din lume care a încercat să aplice transdisciplinaritatea în învăţământul preuniversitar prin experiementul didactic transdisciplinar desfăşurat la Colegiul Naţional “Moise Nicoară” , din Arad. În prefaţa cărţii ce descrie acest experiment, Basarab Nicolescu afirma: “Cunosc îndeaproape toate experienţele transdisciplinaritare în învăţământul preuniversitar din multe ţări (de exemplu, în Brazilia s-a efectuat câţiva ani un experiment la mare scară) şi pot afirma, fără o umbră de ezitare, că experimentul din Arad este nu numai cel mai reuşit dar, de asemenea, cel care are cele mai mari potenţialităţi de export în orice ţară a lumii.” (Transdisciplinaritatea – de la un experiment spre un model didactic, coord. Mirela Mureşan, Junimea, Iaşi, 2010, p.8 ).

Sper ca prin această revistă să reuşim să creăm un curent de opinie şi de atitudine favorabil transdisciplinarităţii, să convingem pe toţi cei responsabili de necesitatea urgentă de introducere a metodologiei transdisciplinare în şcoală şi să creăm o echipă de lucru capabilă să vină cu soluţii concrete pentru realizarea acestui deziderat.

sus