Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

O lectură transdisciplinară a prozodiei

Ritmuri pentru interpretările necesare”

                                                                                                 MIRELA MUREŞAN

                                                                „Rhythm is the basis of life, not steady forward progress.

                                                                The forces of creation, destruction, and preservation

                                                                have a whirling, dynamic interaction.” 

                                                                                                                                Kabbala 

ARGUMENT

Pentru orice profesor de limba şi literatura română, a „preda” prozodia – ritm, picior metric, măsură, rimă etc.- reprezintă o corvoadă, o lecţie tehnică, care, de obicei, plictiseşte, dar e obligatorie, pentru că „se cere la examen”. Elevii, la rândul lor , opun rezistenţă la această temă: şi cei de gimnaziu şi cei de liceu. Pentru majoritatea -elevi şi profesori- prozodia rămâne o problemă exterioară, de „formă”, cu prea multe elemente tehnice, lipsită de conţinut, deci de sens şi semnificaţie. Mai mult, chiar competenţele verificate de examenele naţionale se limitează doar la identificarea sau recunoaşterea câtorva tipuri de rimă, ritm şi măsură, fără a pretinde vreo conexiune cu conţinutul ideatic al textului, cu tipul de imaginar sau cu doctrina estetică căreia textul îi aparţine.

Lucrarea de faţă îşi propune să ofere o altă perspectivă asupra prozodiei – mai precis a ritmului -, atât din punct de vedere teoretic, cât şi didactic. Punctul de vedere teoretic este ancorat în transdisciplinaritate, în accepţia conferită acestui concept de către Basarab Nicolescu. (1999) Metodologia transdisciplinară oferă şansa unei alte „înţelegeri” a prozodiei, proiectând-o în sisteme semnificante mai largi, prilejuind astfel o experienţă de cunoaştere complexă, care nu exclude „trăirea”. Oferă astfel o perspectivă inedită, insolită, menită să deschidă interpretarea spre uimitoare orizonturi de cunoaştere şi investigare.

Articulat pe această bază teoretică, experimentul didactic descris va veni să confirme potenţialităţile extraordinare pe care transdisciplinaritatea le oferă şi în acest domeniu. Se va prezenta o modalitate didactică originală de abordare a ritmului în poezie; o altfel de abordare, care să capteze atenţia elevilor, care să le deschidă perspectivele interpretării şi înţelegerii textului; abordare care să le dea şansa de a vedea în ritmul poetic mai mult decât un artificiu de formă sau un mijloc de eufonie.

 

O ABORDARE TRANSDISCIPLINARĂ A RITMULUI- premisa teoretică-

Ce este ritmul?

Voi încerca să dau în continuare câteva definiţii de dicţionar ale acestei noţiuni. Conform DEX-ului, (1998), ritmul este: Aşezare simetrică şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate întrun vers sau în proză ori a accentelor tonice întro frază muzicală; cadenţă, tact; p. ext. efect obţinut prin această aşezare. ** Vers. 2. Desfăşurare gradată, treptată a unei acţiuni, evoluţie mai rapidă sau mai lentă a unei activităţi, condiţionată de anumiţi factori. ** Periodicitate a unei mişcări, a unui proces, a unei activităţi. ** Mişcare regulată; tempo, cadenţă. 3. Repetare periodică a unor elemente de arhitectură sau de decoraţie, la o construcție. Din ngr. rithmós, fr. rythme, lat. rhythmus. În “Dicţionarul de neologisme” (1978 ), ritmul este definit ca: 1. Armonie care rezultă din căderea regulată a accentului pe anumite silabe întrun vers sau întro frază muzicală. 2. Desfăşurare gradată, treptată. ** Mişcare regulată; cadenţă, tempo. 3. (Arte) Proporţie, armonie între părţile unui întreg. [Cf. lat. rhythmus, gr. rhythmos, fr. rythme, it. ritmo].

În dicţionarele accesibile azi on –line, ritmul apare cam în aceleaşi accepţii, cu o mai detaliată descriere a sensului în diferitele discipline. În celebra Wikipedia, apar următoarele sensuri: Rhythm (from Greek υθμός – rhythmos, „any regular recurring motion, symmetry” may be generally defined as a „movement marked by the regulated succession of strong and weak elements, or of opposite or different conditions.” This general meaning of regular recurrence or pattern in time may be applied to a wide variety of cyclical natural phenomena having a periodicity or frequency of anything from microseconds to millions of years.(vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Rhythm).

Desigur că definiţiile de dicţionar ar putea continua, cu cele specifice diverselor discipline, care operează cu noţiunea de ritm: biologia (ritm cardiac, bioritm, ritm respirator, puls, ciclul menstrual etc.); fizica (frecvenţă, ciclu) ; artele (ritmul muzical, ritmul dansului, tempo, ritm poetic); religie (ritmul rugăciunii, al ritualului); astronomia (ciclul lunii, cicluri planetare); astrologia (cicluri astrale, zodicale); istoria(cicluri sociale, economice, ritmul de evoluţie al civilizaţiilor) etc.

În contextul lucrării de faţă, acest lucru e mai puţin important. Este însă de reţinut faptul că ritmul este un element specific umanului, în sensul în care s-a demonstrat deja că animalele nu au simţul ritmului (vezi experienţele cu cimpazeii ale neurologului Oliver Sacks). Se pare că simţul ritmului sau nevoia de ritm şi sincronizare provin încă din viaţa intrauterină, în care fătul percepe bătăile ritmice ale inimii mamei (vezi Howard Goodall, How Music Works) . Aşa precum afirmă textul Kabbalei, “ritmul constituie esenţa vieţii”, el nu este doar o simplă mişcare constantă înainte. Forţele creaţiei, ale distrugerii şi ale conservării se rotesc continuu (ciclic) într-o ameţitoare interacţiune dinamică. Cu alte cuvinte, ritmul este o noţiune complexă, ce transcende graniţele disciplinelor, un concept ce pretinde o abordare transdisciplinară, care să faciliteze “înţelegerea”profundă.

Am subliniat în definiţiile extrase câteva elemente definitorii ale ritmului, pe care le putem socoti ca invariante în definirea lui. Acestea ar fi: succesiunea, repetabilitatea la intervale regulate, simetria, periodicitatea. Indiferent de domeniul de înţelegere şi aplicaţie disciplinară, aceste caracteristici  rămân valabile pentru definirea ritmului. Ele sunt respectate şi în definiţia ritmului poetic, ca element distinct de prozodie: repetarea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate şi ale pauzelor, reluarea unor unitîţi lingvistice izometrice.( Dicţionar de termeni literari, 1976). Prin urmare, ritmul poetic este doar un caz particular al noţiunii de ritm.

Evoluţia paradigmelor culturale şi ritmul

Noţiunea de paradigmă se referă la un ansamblu unitar, definit ca a sumă de trăsături distinctive şi coerente care-l caracterizează, conferindu-i specificul; voi utiliza acelaşi concept pentru a mă referi la trăsăturile distinctive şi coerente ale unei epoci istorice şi culturale (i.e. paradigma modernităţii, paradigma postmodernităţii etc.)

O paradigmă culturală are o construcţie ternară: ea se bazează pe trei piloni distincţi, care  interelaţionează: viziunea despre cunoaştere, viziunea despre lume (Weltanschauung), viziunea despre om –societate, cultură, educaţie- etc.( M.Mureşan, J.Flueraş, 2010)

Paradigmele de cunoaştere au delimitat în evoluţia omenirii, câteva perioade mari, distincte: premodernitatea, modernitatea, postmodernitatea şi acum se vorbeşte despre cosmodernitate din perspectiva transdisciplinară. Toate aceste paradigme au construit şi conceptualizat o relaţie diferită între subiectul şi obiectul cunoaşterii. Pentru a putea înţelege ce aduce nou transdisciplinaritatea ca metodologie cu privire la această relaţie, e nevoie de o scurtă prezentare a felului în care relaţia Subiect –Obiect  a fost configurată până acum. (Basarab Nicolescu, cf. Gabriel Memelis, Adrian Iosif si Dan Răileanu, 2010, pp. 105-106.)

  • Pre-modernitaea înţelege relaţia Subiect –Obiect ca o relaţie parte –întreg: Subiectul e parte a Obiectului, care îl înglobează şi cu care se contopeşte; centrarea pe obiect duce la dizolvarea Subiectului în Obiect, la identificarea celor două, care asigură astfel cunoaşterea mitico-magică. Subiectul e integrat în “Marele Tot”, căruia îi aparţine.
  • Modernitatea înregistrează ruptura Subiect –Obiect, care devin “două întreguri”, de sine stătătoare. Centrarea pe această distanţă dintre ele devine un obstacol major în cunoaştere, căci minimalizează rolul subiectului, proclamând cunoaşterea “obiectivă”, detaşată, exclusiv raţională.
  • Post-modernitatea menţine distanţa, dar absolutizează rolul Subiectului cunoscător, care minimalizează Obiectul, până la dizolvarea totală. Centrarea pe Subiect, poate duce până la dispariţia obiectului, iar încercarea de reconstituire a lui de către Subiect la accentuarea relativităţii şi subiectivităţii cunoaşterii.
  • Cosmodernitatea aduce o altă înţelegere a acestei relaţii, caracteristică

transdisciplinarităţii. Subiectul şi Obiectul sunt distincte ( ca în modernitate), dar sunt, la rândul lor înglobate, într-un “întreg” mai mare, care le uneşte pe amândouă, prin intermediul Terţului Ascuns, fără a le dizolva,( B. Nicolescu,1999). Ele rămân într-o relaţie dinamică, fără a-şi pierde identitatea.

Nu este aici şi acum locul de a intra în explicaţii mai amănunţite despre Terţul Ascuns. Acestea se pot găsi în lucrările lui Basarab Nicolescu, citate în bibliografie. Pentru o facilitare a înţelgerii, credem că este suficientă imaginea grafică de mai jos:

               

            Întrebarea legitimă care se naşte imediat este: ce are a face ritmul cu toate acestea? Relaţia Subiect- Obiect, caracteristică diferitelor paradigme de cunoaştere, desigur că are un impact esenţial şi asupra modelului cosmologic şi ontologic pe care îl instituie fiecare paradigmă, asupra viziunii despre lume şi despre locul pe care omul îl ocupă în “Marele”. Această viziune asupra lumii determină, la rândul ei, ideologia specifică curentelor culturale şi literare, care s-au succedat în timp,“desenându-le” contururile într-un mod particular, vizibil în  principiile estetice care le-au articulat.

Omul premodern, care se simte parte a întregului numit cosmos, întreg în care el se integrează armonios, cu care se contopeşte, va simţi, desigur ritmurile cosmice, cu care  va încerca să se “armonizeze”, să se sincronizeze, să le respecte. Ca expresie a acestei viziuni armonice, creaţiile poetice ale acestei perioade vor respecta şi ele, cu stricteţe rigorile ritmice ale versului, textul căpătând trăsături eufonice remarcabile.

 Omul modern, care s-a rupt de întregul cosmic, de “Marele”, nu mai percepe organic ritmurile acestuia, le-a “pierdut” odată cu ruptura. Va face un efort imens să le “recupereze”, să intre din nou în rezonanţă cu “Marele”; uneori va reuşi să refacă armonia pierdută, alteori, nu; uneori va “prinde” aceste ritmuri, alteori va rămâne înafara lor, un exilat, un înstrăinat. Ca expresie a acestei viziuni, poezia acestei perioade va respecta doar sporadic rigorile prozodice- atât ale ritmului, cât şi ale rimei- în funcţie de ideologiile diferitelor curente literare.(vezi apariţia versului alb şi a versului liber)

Omul postmodern, care absolutizează rolul Subiectului, minimalizând Obiectul, va rămâne prizonierul propriilor lui ritmuri, inconstante, aleatorii, relative şi profund subiective, cărora Obiectul nu li se va supune şi pe care nu le va simţi niciodată; de aici confuzia şi deruta subiectului care îşi va căuta continuu sincronizarea cu un ceva pe care nu-l mai vede. Ca expresie a acestei viziuni, la nivel textual, poezia postmodernă este inconstantă în ceea ce priveşte ritmul –citează şi imită-, căutându-şi zadarnic o cadenţă, obiectul cu ritmurile căruia să se sincronizeze.

Bazându-mă pe aceste premise teoretice, am încercat să le inserez în activitatea mea concretă, la clasă, prin scenarii şi strategii didactice adecvate nivelului de înţelegere al elevilor. Articualrea teoretică a rămas doar ca un fundal, menit să legitimize acest demers. Am reprodus-o sumar aici, pentru profesorii de literatură română, pentru a le oferi o înţelegere mai profundă a noţiunii de ritm, ca element prozodic, dar şi pentru a-mi justifica punctul de plecare teoretic al demersului didactic ce urmează să îl descriu. Experimentul didactic al acestei lecturi transdisciplinare a ritmului în poezie îl voi descrie în cele ce urmează.

SCENARIU DIDACTIC- aplicarea în practică-

Prima oră are menirea de a introduce în temă, de a capta interesul elevilor faţă de problema ritmului. Se pleacă de la experienţa personală de viaţă a fiecărui elev, de la concret spre abstract, de la particular la general.

Secvenţa de încălzire:

–          Se cere elevilor să găsească câteva expresii/ locuţiuni cu cuvântul ritm: a ţine ritmul, a avea ritm, a fi pe ritm, a intra/ ieşi din ritm, a pierde ritmul etc.

–          Se cere elevilor să bată cu mâna pe bancă diferite ritmuri, imitând exemplele date de  profesor: ritm de tango, vals, marş etc.

–          Se încearcă o definire intuitivă a ritmului, printr-un exerciţiu de brainstorming  (succesiune, accent, repetiţie)

Punerea în context:

–          Se iniţiază o discuţie frontală, menită să evoce câteva experienţe personale ale elevilor: aplauzele într-o sală de spectacole ( spectatorii tind să bată din palme în acelaşi ritm), vâslitul într-o barcă, dansul în perechi ( reclamă sincronizarea obligatorie), bătaia regulată a clopotului, a cronometrului, a pulsului, experienţa scrierii unor versuri (care constrânge la respectarea numărului de silabe) etc.

–          Discuţia dirijată (ghidată) de profesor ar trebui să conducă spre următoarele idei:

  • Se conturează două noţiuni intim legate: ritm şi aritmie (pierderea, absenţa ritmului)
  • Ieşirea din ritm e percepută ca o abatere, deviere, ca un semn negativ (o neputinţă, o nepricepere, o anomalie, o boală etc)
  • Ritmul e perceput ca o expresie a ordinii, a armoniei realizate prin sincronizarea  “cu celălalt”; trimite la ideea de stabilitate, constanţă, cadenţă, ciclu, previzibil
  • Ritmul reprezintă legea, aritmia reprezintă anomalia, abaterea de la lege

Studiul de caz:

Demersul didactic, pe care vi-l propun, urmează scenariul cunoscut al studiului de caz, ca metodă de învăţare: documentarea, prezentarea, evaluarea şi reflecţia asupra concluziilor obţinute. El poate fi aplicat în orele de literatură română şi literatură universală de la clasele a – XI-a şi a- XII-a sau în cadrul unui curs opţional la aceleaşi clase.

STUDIU DE CAZ: Ritmul în evoluţia poeziei

 Docucumentarea. Elevii clasei sunt împărţiţi în nouă grupuri de lucru. Fiecărui grup i se repartizează sarcinile de lucru şi i se indică textele poetice propuse pentru analiza ritmului.

–          Fiecărui grup i se repartizează spre analiza  ritmului un gupaj poetic alcătuit din câte cinci texte poetice

–          Fiecare grupaj poetic va aparţine câte unei etape distincte din evoluţia poeziei: poezia antică greco-latină, poezia medievală, poezia renascentistă, poezia clasică, romantică, simbolistă, expresionistă, avangardistă, postmodernistă.

–          Elevii vor constata existenţa sau nonexistenţa vreunui ritm în textele date; vor analiza tipul de ritm existent şi utilizat în textele date, alternanţa ritmurilor, preferinţa sau preponderenţa tipurilor de ritm; vor încerca să motiveze prezenţa sau absenţa ritmului, în relaţie cu mesajul poetic al textului

–          Se vor folosi texte poetice reprezentative, atât din literatura română, cât şi din literatura universală

Prezentarea. Pentru prezentarea tuturor rezultatelor investigaţiei, e nevoie de minimum două ore.  Maniera de prezentare a rezultatelor investigaţiei se poate lăsa la alegerea elevilor, fiecare grup având astfel posibilitatea de a-şi pune în valoare creativitatea ( portofoliu, prezentare power-point, activitate interactivă, poster etc). Profesorul are misiunea de a reţine, ordona şi sintetiza informaţiile primite de la elevi, într-o manieră cât mai concisă, clară şi atractivă  (schemă pe tablă, diagramă Venn,etc) şi de a nota (concis -în maximum o propoziţie-fără nuanţări sau extensii) concluzia ce reiese din această prezentare: prezenţa-absenţa ritmului în textele poetice studiate diferă de la o epocă la alta. Detalierea şi nuanţarea acestei observaţii se va face în etapa finală, a reflecţiei.

Evaluarea. Se poate face într-o singură oră. Ea poate lua forma interevaluării, pe baza unei grile de evaluare convenite cu elevii sau dată de profesor. Criteriile vor viza însă atât calitatea rezultatelor investigaţiei, cât şi maniera de prezentare a lor în faţa colegilor.

Reflecţia. Consider că etapa reflecţiei este cea mai importantă din întreg acest demers didactic al studiului de caz, mai ales din punctul de vedere care interesează, adică cel al unei lecturi transdisciplinare a ritmului poetic. Dacă această etapă lipseşte sau este incorect gestionată de profesor, întregul demers devine inutil, căci nu îşi mai atinge obiectivele. Reflecţia are nevoie de două ore şi poate fi organizată sub forma unei dezbateri moderate de profesor.

Dezbaterea va avea ca punct de plecare concluzia fixată la finalul prezentărilor elevilor: prezenţa-absenţa ritmului în textele poetice  diferă de la o epocă la alta. De aici se pot discuta apoi asemănările şi deosebirile observate: rigorile ritmului sunt respectate în textele poetice ale antichităţii, ale evului mediu şi renaşterii, în clasicism şi romantism; modernismul poetic aduce o abatere, o deviere de la normele şi rigorile ritmului- acestea fiind vizibile începând cu  simbolismul, expresionismul, avangardismul şi posmodernismul (gradul de abatere variind în funcţie de ideologiile şi principiile estetice care au articulat fiecare curent literar).

Întrebarea –cheie a dezbaterii, menită să problematizeze, este cea legată de posibilele explicaţii ale acestei concluzii. De ce? Cum poate fi explicat faptul că ritmul este prezent în creaţiile poetice până în clasicism (cu maximă rigoare) şi continuă în romantism inclusiv, dar îşi pierde din importanţă şi rigoare, odată cu noile curente literare aduse de modernizarea expresiei poetice, uneori fiind chiar total abandonat? (cazul versului alb) Există vreo corelaţie cu paradigma culturală a fiecărei epoci sau e o simplă întâmplare? Se pot găsi explicaţii? Care ar fi ele?

Prin discuţiile ghidate de profesor, ar fi de dorit să se ajungă la următoarele concluzii:

  • Fiecare paradigmă culturală /epocă/propune o altă viziune asupra lumii şi a omului în funcţie de evoluţia cunoaşterii, articulând un alt model cosmologic şi ontologic, pe care literatura  (poezia) îl reflectă în principiile estetice ce guvernează o perioadă sau alta de creaţie artistică
  • Relaţia eu-lume, relaţia subiect-obiect al cunoaşterii, este în concordanţă cu această paradigmă culturală, care o instituie, şi care determină totodată şi principiile estetice ce guvernează creaţia literară

Paradigma premodernităţii, centrată pe armonia subiect-obiect va privilegia ritmul, ca expresie a acestei „armonizări” (omul „prinde” ritmurile lumii)

Paradigma modernităţii, centrată pe distanţa eu-lume, subiect-obiect al cunoaşterii, va respecta şi practica parţial şi sporadic ritmul, în funcţie de putinţa sau neputinţa omului de a „intra în armonie cu lumea”( omul pierde ritmurile lumii)

Paradigma postmodernităţii, centrată pe eu, pe subiectul cunoaşterii şi minimalizând rolul obiectului, nu mai găseşte niciun ritm cu care să se sincronizeze şi intră în derută şi confuzie, absolutizând eronat „ritmurile omului”

  • Ritmul nu este doar un element tehnic de compoziţie, doar o noţiune formală a textului literar, ci un element important de semnificaţie; ritmul exprimă felul în care omul de raportează la „ritmurile cosmice”ale fiinţei, felul în care înţelege locul şi rolul său în marea existenţă
  • Ritmul este expresia armoniei sau dizarmoniei cu „Marele Tot”, expresia raportării la un univers bazat pe ordine sau dezordine
  • Ritmul este expresia formală a viziunii poetice asupra lumii

CONCLUZII

Desigur că întregul demers didactic prezentat anterior reprezintă doar o alternetivă de abordare şi înţelegere a conceptului de ritm, fără o insistenţă prea mare asupra tipurilor de ritm prezente în poezia lumii sau specifice diferitelor epoci culturale; discuţia asupra acestora şi a semnificaţiilor lor posibile putând face obiectul unei alte lucrări.

Dar ceea ce mie mi se pare a fi un real câştig în această abordare este perspectiva transdisciplinară şi deschiderile pe care ea le aduce în didactică. Din acest punct de vedere, aş formula următoarele concluzii:

–          didactica literaturii ar avea un uriaş câştig prin deschiderea spre metodologia

transdisciplinară

–          actualizarea cunoaşterii raţionale şi a trăirii, prin subtila dialectică a „terţului ascuns” poate desăvârşi „înţelegerea” profundă a lumii şi a omului, oferind elevului nu doar informaţie sau competenţe ci şi revelaţii existenţiale, generatoare de valori

–          transdisciplinaritatea oferă nişte potenţialităţi uriaşe lecturii (ca act hermeneutic)

–          abordarea transdisciplinară a ritmului, este doar una dintre numeroasele dovezi în acest sens

NOTĂ:
Distincţia modernitate/modernism este obligatorie. În linii mari, modernitatea vizează o paradigmă, (caracteristică mai multor
secole), iar modernismul un curent estetic, specific secolului XX.
Pentru detalieri şi nuanţări, se poate consulta:
H.R. Patapievici, Omul recent. O critică a modernităţii din perspective întrebării ”Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, Humanitas, Buc.,2002
Ioana Em.Petrescu, Modernism/postmodernism. O ipoteză, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2003
Ioana Em. Petrescu, “Poetica infrarealismului” în Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Cartea Românească, 1994
http://en.wikipedia.org/wiki/Modernity

 

Modernity typically refers to a post-traditional, post-medieval historical period, one marked by the move from feudalism (or agrarianism) toward capitalism, industrialization, secularization, rationalization, the nation-state and its constituent institutions and forms of surveillance. (Barker, Chris,. Cultural Studies: Theory and Practice. London, 2005)

Peter Osborne distinge trei etape ale modernităţii: Early modernity: 1500–1789 (or 1453–1789 in traditional historiography);Classical modernity: 1789–1900 (corresponding to the long 19th century (1789–1914) in Hobsbawm‘s scheme);Late modernity: 1900–1989 ( Osborne, Peter. “Modernity Is a Qualitative, Not a Chronological, Category: Notes on the Dialectics of Differential Historical Time„. In Postmodernism and the Re-reading of Modernity, edited by Francis Barker, Peter Hulme, and Margaret Iversen. Essex Symposia, Literature, Politics, Theory. Manchester, Manchester University Press, 1992.)


BIBLIOGRAFIE

Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, traducere de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi, Ed. Polirom, 1999

Basarab, Nicolescu, Towards Transdisciplinary Education and Learning, paper prepared for „Science and    Religion: Global Perspectives, June 4-8, 2005, Philadelphia, PA, USA, a program of the  Metanexus Institute.

Gabriel Memelis, Adrian Iosif şi Dan Răileanu, Realitatea transdisciplinară: o fuziune de orizonturi ale teologiei, ştiinţei si filosofiei, Editura Curtea Veche, Colectia Ştiinţă şi Religie, Bucuresti, 2010

Al. Săndulescu, Dicţionar de termini literari, Editura Academiei, 1976

Mirela Mureşan, Janina Flueras, Towards a New Paradigm of Education in the 21st Century Society, in International Journal of Learning, vol. 16, issue 8, 2010)



sus