Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

O perspectivă transdiscipălinară asupra „feţelor”existenţei şi cunoaşterii

 

prof. Camelia Circa – Chirilă

prof. Octavia Potocean

Colegiul Naţional „Moise Nicoară” Arad

Moto:

Realitatea este plastică. Suntem parte din această realitate,

 care se modifică datorită gândurilor, sentimentelor,

acţiunilor noastre. Aceasta înseamnă că suntem pe deplin

responsabili de ceea ce este realitatea. Realitatea nu este

 ceva exterior sau interior nouă: ea este în acelaşi timp

 exterioară şi interioară.

(Basarab Nicolescu)

I.                   Argument

Scopul atelierului propus de noi are o dublă valenţă: pe de o parte, aduce în discuţie o problematică de ordin ştiinţific, transdisciplinar, cea a existenţei, a cunoaşterii şi a nivelurilor de realitate; pe de altă parte, supune atenţiei o abordare didactică transdisciplinară a acestor concepte.

Omul  e fiinţa complexă care îşi conştientizează devenirea de la existenţă la cunoaştere, apelând, inevitabil, la comunicare, deşi toate acestea există simultan în noi, dar se manifestă diferit la fiecare nivel de vârstă. Putem vorbi atunci de niveluri diferite / progresive de existenţă, comunicare şi cunoaştere? Gândirea de tip obiectual, afectiv şi raţional reprezintă un traseu ce presupune continuitate şi discontinuitate, exprimare şi reprimare datorită unei potenţializări şi a unei actualizări simultane a nivelurilor de realitate şi, deci, de cunoaştere.

Am apelat  în construcţia noastră didactică la un text literar care, în ciuda dimensiunilor restrânse, sintetizează toată această  viziune asupra cunoaşterii vârstelor şi a vârstelor cunoaşterii, printr-o simetrie matematică şi o coerenţă logică a coordonatelor manifestărilor emoţionale, psihologice şi, mai cu seamă, cognitive, articulându-le semantic sub semnul existenţei, al lui a fi , totalitar şi unitar. Demersul ştiinţific este, desigur, cel transdisciplinar, făcând apel la teoria nivelurilor de realitate consacrată de Basarab Nicolescu, teorie ce este ilustrată impecabil de textul ales de noi, Trei feţe de Lucian Blaga.

1.1 Argument transdisciplinar

Vorbind despre necesitatea unei paradigme culturale în în capitolul destinat definirii conceptului de transdisciplinaritate, Janina Flueraş punctează cei trei piloni ai acesteia: viziunea despre lume, viziunea despre cunoaştere şi viziunea despre om.

Astfel, viziunea despre lume vizează o realitate care este „în acelaşi timp şi unitate deschisă şi pluralitate complexă”[1], cu o structură ternară (Subiectul, Obiectul şi Sacrul, zonă corespunzând terţului tainic inclus, ce unifică S şi O).”

Viziunea transdisciplinară despre om vorbeşte despre singura evoluţie posibilă a acestuia, care e cea a conştiinţei sale, prin străbaterea simultană şi conştientă a diferitelor niveluri de Realitate, denumită autotranscendenţă şi trezire, care se poate realiza doar printr-un „nou tip de inteligenţă, care să unifice multiplele dimensiuni ale fiinţei umane, veritabil proces alchimic de echilibrare a nivelului mental (gândurile), emoţional (sentimentele) şi instinctual al fiinţei umane”[2].

Viziunea transdisciplinară despre cunoaştere pune în lumină logica ternară, a terţului (logic) inclus, adus în discuţie de Ştefan Lupaşcu, ce anunţa că în cadrul acestei logici de tip ternar funcţionează un termen A, un termen non – A şi un termen T, care este în acelaşi timp A şi non – A (spre deosebire de gândirea logică binară, de tip aristotelic, care funcţionează de tipul A sau non – A). Astfel, se vorbeşte despre o cunoaştere „in vivo”, nu „in vitro”, termenul de cunoaştere fiind sinonim cu cel de înţelegere.[3]

În acest sens, Basarab Nicolescu susţine că „înţelegerea axiomei terţului inclus – există un al treilea termen T care este totodată A şi non-A – se limpezeşte pe deplin atunci când este introdusă noţiunea de „niveluri de realitate”[4]. Cu alte cuvinte, ni se sugerează reprezentarea celor trei termeni ai logicii ternare (A, non-A şi T) şi dinamismele lor „printr-un triunghi în care unul din vârfuri se situează la un nivel de realitate, iar celelalte două vârfuri la un alt nivel de realitate.”[5] Dinamismul celui de al treilea element, T, se manifestă deci la un alt nivel de realitate, „unde ceea ce apare ca dezunit (undă sau corpuscul) este de fapt unit (cuantă), iar ceea ce apare drept contradictoriu este perceput ca noncontradictoriu.” Recunoaşterea meritului lui Lupaşcu subliniază tocmai faptul că acesta a susţinut că „infinita multiplicitate a realului poate fi restructurată, derivată plecând de la doar trei termeni logici. (…)Axioma non-contradicţiei iese tot mai întărită din acest proces. În acest sens, putem vorbi de o evoluţie a cunoaşterii, fără a putea ajunge vreodată la o non-contradicţie absolută, implicând toate nivelurile de Realitate: cunoaşterea este mereu deschisă. ”[6]  Această idee este în acord cu teorema lui Godel, „ privitoare la aritmetică şi, prin urmare, la orice matematică ce include aritmetica, şi care ne spune că un sistem de axiome suficient de bogat conduce inevitabil la rezultate fie indecidabile, fie contradictorii”[7], ceea ce reprezintă o consideraţie importantă pentru orice teorie modernă a cunoaşterii, însemnând că „orice căutare a unei teorii fizice complete este iluzorie. (…) Structura godeliană a ansamblului nivelurilor de realitate, asociată cu logica terţului inclus, implică imposibilitatea construirii unei teorii complete pentru a descrie trecerea de la un nivel la altul şi a fostiori, pentru a descrie ansamblul nivelurilor de realitate. Unitatea care leagă toate nivelurile de Realitate, dacă există, trebuie neapărat să fie o unitate deschisă.”[8] Astfel, observaţia lui Heisenberg, citată de d-l academician Basarab Nicolescu, susţine ideea enunţată mai sus: „Nu putem ajunge niciodată la un portret exact şi complet al realităţii.”[9] Şi aceasta, deoarece, conform teoriei lui Lupaşcu, realitatea se află într-un proces continuu de potenţializare şi de actualizare simultană: „Orice element, orice eveniment implică un element, un eveniment antagonic, şi astfel actualizarea unuia antrenează, provoacă potenţializarea celuilalt. Acest principiu este principiul dialectic al oricărei energii.”[10]

Atât actualizarea, cât şi potenţializarea presupun conceptul de posibilitate, însă în mod diametral opus: ca formă de manifestare sau de aşteptare: „Actualizarea corespunde realizării, manifestării – în acţiuni, proprietăţi şi fenomene – a posibilităţilor unei entităţi. Potenţializarea, dimpotrivă, reprezintă o punere în aşteptare, în rezervă, în memorie a posibilităţilor de realizare.”[11] Jean – Louis Revardel observă faptul că actualizarea absolută ar însemna potenţializarea totală, ceea ce ar presupune un punct – limită care ar putea declanşa dispariţia definitivă a lumii fizice sau a celei biologice, respectiv intrarea într-o altă ordine a lumii. Astfel, zona de echilibru e reprezentată de un spaţiu median, o a treia materie, cea a terţului inclus, reprezentată de „lumea cuantică a microfizicii şi cea a neuropsihismului fiinţei omeneşti.”[12] Schimbarea nivelului de realitate se va face deci de la logica clasică la cea cuantică.

Am ezitat mult până să alegem textul literar care să exemplifice această teorie a nivelurilor de realitate. După câteva variante propuse ca model de lucru elevilor de gimnaziu în contextul unor proiecte desfăşurate în cadrul Centrului de cercetări transdisciplinare din şcoala noastră, ne-a atras atenţia un text, Trei feţe de L. Blaga, care  ilustrează nivelurile de realitate prin cele trei forme de cunoaştere (jocul, iubirea, înţelepciunea) care se potenţializează simultan şi se actualizează pe rând, la fiecare vârstă (copilul, tânărul, bătrânul), pe niveluri diferite. Apărută în volumul de debut, Poemele luminii (1919), volum de elan şi vigoare expresivă, poezia aduce în discuţie cunoaşterea de tip luciferic (opusă celei paradisiace, de tip raţional, care are rolul de a cerceta misterul), susţinută de Lucian Blaga teoretic  în volumul „Pietre pentru templul meu” din 1919 („Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”) şi, ulterior, în „Cunoaşterea luciferică” din 1933, volum ce a fost apoi integrat în lucrarea „Trilogia cunoaşterii”. În esenţă, atitudinea filozofului Lucian Blaga este exprimată într-o cugetare: „Veacuri de-a rândul, filozofii au sperat că vor putea odată pătrunde secretele lumii. Astăzi filozofii n-o mai cred, şi ei se plâng de neputinţa lor. Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori, care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi duhului meu. Omul trebuie să fie un creator, de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului.” Astfel, iubirea şi spiritul creator devin instrumentul suprem de cunoaștere, potenţând-o. Iubirii i se adaugă jocul ca formă de cunoaştere şi înţelepciunea ca finalitate.

Jocul

Însuşi Johan Huizinga remarca faptul că jocul presupune o ieşire din cotidian, din realitatea obişnuită, situându-se deasupra antinomiei înţelepciune – nebunie, adevăr – neadevăr, bine – rău şi având drept rezultat un tâlc, ceea ce îi conferă capacitatea de a depăşi sfera inferioară, biologică, profană,  trecând în sfera superioară sacră. Jocul devine astfel un mijloc de cunoaştere, aşa cum ilustrează L. Blaga magistral în poemul său.

De asemenea, o observaţie importantă e aceea că jocul se subsumează esteticului prin faptul că el reprezintă ordine nu haos, conţine “două însuşiri percepute de om în lucruri şi pe care el le poate exprima: ritmul  şi armonia şi presupune câţiva termeni care exprimă în acelaşi timp şi efectele frumuseţii: încordare, echilibru, oscilaţie, alternanţă, contrast, variaţie, legare, detaşare, rezolvare.” [13] 

Huizinga mai nota că jocul are două funcţii: aceea de a lupta pentru ceva şi aceea de a exhiba ceva, de a înfăţişa ceva, ceea ce îl transformă în spectacol, având deci ca scop obţinerea admiraţiei. Cele două însă se pot reuni. A înţelege deci în acest context dubla funcţie a jocului, aceea de a înfăţişa o luptă pentru ceva, o întrecere, o competiţie este o condiţie necesară în înţelegerea textului propus.

Astfel, am putea spune că în textul blagian jocul, deşi primeşte conotaţii diferite la fiecare vârstă (modus vivendi, competiţie afectivă, înţelegere) reprezintă o unitate deschisă de cunoaştere a realităţii, variabilă în timp datorită evoluţiei afective, spirituale, intelectuale a aceleiaşi fiinţe.

Iubirea

Considerată “experienţă afectivă de ordinul unei transcendenţe intraumane”[14], iubirea reprezintă confirmarea valorii afective a FIINŢEI : „A spune cuiva te iubesc nu are sens decât dacă acesta îl simte în simţurile sale şi îl trăieşte în sentimentele sale. Ceea ce percepe este mişcarea sufletului celuilalt. Este ceea ce noi numim o confirmare afectivă. (…) Acest contact, foarte special, nu ţine doar de o atingere empatică, prevenitoare. Poate surveni natural între fiinţe dragi în momentele privilegiate dintr-o întâlnire. Într-un contact, această întâlnire de la inimă la inimă se manifestă în mod particular între mamă şi sugar. De asemenea, ea capătă sens cu persoanele aflate la sfârşitul vieţii, atunci când acestea depăşesc preocupările de ordin social şi acced la esenţialul experienţei trăite.”[15] Revardel observă însă că, în baza principiului actualizării şi al potenţializării, iubirea se poate manifesta şi ca un potenţial contact, aflat încă la distanţă faţă de sufletul nostru. În această situaţie, angajamentul afectiv al fiinţei noastre (determinat de legătura afectivă cu iubirea maternă) este o potenţializare faţă de celălalt, de persoana iubită, denumit astfel o apropiere – care – va – veni : „Acest sentiment, foarte emoţionant, tandru şi vesel leagă două fiinţe dragi care merg una către cealaltă atunci când se regăsesc după o perioadă de îndepărtare, de absenţă; ca şi cum, deja în corporalitatea sa animată, fiecare persoană ar trăi întâlnirea în corporalitatea sa, sentiment atât de intim şi afectiv de a fi doar unul în aceeaşi corporalitate perceptivă de angajament afectiv al fiecăruia.”[16]

În textul propus, iubirea reprezintă o valoare potenţializată şi actualizată în funcţie de nevoile fiinţei (protecţie, confirmare afectivă, reprezentare a sensului).

Înţelepciunea

Denumită de Socrate “o fiinţă cu picioare de copil, braţe de tânăr şi cap de bătrân”, înţelepciunea reprezintă atât  capacitatea superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor, cât şi cumpătarea, prudența, moderația determinată de experiență[17]. Este o calitate dobândită pe parcursul vieţii, cu ajutorul inteligenţei. Având în vedere teoria actualizării şi a potenţializării, putem aduce în discuţie opinia lui Maurice Maeterlinck despre înţelepciune: “Raţiunea şi iubirea luptă la început violent într-un suflet care se înalţă, dar înţelepciunea se naşte din pacea care se statorniceşte în cele din urmă între iubire şi raţiune”, cu alte cuvinte, echilibrul apare întotdeauna într-un loc de conflict extrem dintre semiactualizarea şi semipotenţializarea proprietăţilor opuse termenilor dialecticii[18], cum afirmă Lupaşcu.

Înţelepciunea ar reprezenta evoluţia conştiinţei spre acceptarea şi a lui da şi a lui nu, aşa cum soluţionează magistral Jung, explicând termenii de extraversie şi de introversie: „După cum se vede, e vorba în cazul extraversiei şi al introversiei de două atitudini naturale opuse sau de două mişcări orientate contrar, numite cândva de Goethe diastolă şi sistolă. Succedându-se armonios, ele ar urma să producă un ritm al vieţii; dar s-ar părea că e nevoie de o artă supremă a vieţii pentru a ajunge la acest ritm. În acest scop ar trebui ori să fim complet inconştienţi, în aşa fel încât legea naturală să nu fie tulburată prin niciun act de conştiinţă, ori să fim conştienţi într-un grad sporit, spre a fi capabili să voim şi să înfăptuim mişcările contrarii. Dar de vreme ce nu ne putem dezvolta regresiv spre inconştienţa animală, ne rămâne doar drumul dificil de a merge înainte spre o conştienţă mai înaltă. În orice caz, acea conştienţă care a făcut cu putinţă să se trăiască de bunăvoie şi intenţionat marele Da şi Nu al vieţii este un ideal de-a dreptul suprauman, dar oricum o ţintă. Natura minţii noastre de azi ne îngăduie doar să-l voim conştient pe Da şi măcar să-l îndurăm pe Nu. Dacă acesta este cazul, înseamnă că s-a realizat deja mult.”[19]

Revenind la textul lui Blaga, înţelepciunea presupune cele trei feţe ale cunoaşterii: de tip ludic, de tip luciferic şi de tip transcendental.

1.2 Argument didactic

Abordarea didactică de tip transdisciplinar a acestui text este provocatoare atât pentru elev, cât şi pentru profesor datorită găsirii acelor metode ce presupun cunoaşterea in vivo, de tip trăire, printr-o stare de aşa – zisă iluminare interioară, de străfulgerare sau, mai exact, de conştientizare a sensului şi nu in vitro, de tip dogmatic. Căci elevilor nu li se solicită doar să reţină anumite informaţii sau concepte operaţionale, pe care, eventual, să le aplice pe textul literar pentru a dovedi însuşirea lor temeinică, ci, printr-o asemenea manieră inovatoare, li se cere să asocieze organic achiziţia culturii literare şi artistice cu stăpânirea exprimării şi a expresivităţii orale şi scrise şi cu cea a mijloacelor şi a metodelor de gândire de tip critic, analitic, comparativ, creativ.

Înţelegerea şi asumarea acestui tip de gândire de tip transdisciplinar, dorinţa de a-i crea elevului accesul la ea presupune în mod cert aplicarea unor metode de gândire critică, dar şi care să vizeze dezvoltarea creativităţii, a spiritului reflexiv şi interogativ. În acest sens, obiectivele didactice ale metodei presupun câteva principii realiste şi deschise: formarea percepţiei asupra ansamblului, a unei viziuni holistice asupra literaturii lumii şi a lumii literaturii, dar şi a lumii reale, integrarea subiectului-elev în cunoaştere şi învăţare, selectarea unei teme generale care să particularizeze asupra unor mişcări de idei, de probleme de ordin estetic şi etic, crearea de corespondenţe intertextuale şi interculturale; urmărirea îmbinării abilităţilor reflexive cu cele retorice; dezvoltarea unui mod de gândire modern, integrator în ceea ce priveşte textul.

De aceea, punctul de pornire în demersul didactic propus e cel matematic, datorită simetriei textului. Aşa cum observă şi Ilie Torsan, cuvântul SIMETRIE provine din termenii greceşti SYM şi METRIA, care înseamnă aceeaşi măsură, noţiune care azi îi corespunde celei de proporţie. „Să considerăm un triunghi echilateral. Acestuia îi putem aplica următoarele transformări, care-l lasă neschimbat; să-l rotim cu unghiuri de 120, 240 sau 360 de grade în jurul unei axe perpendiculare pe planul figurii şi care trece prin centrul cercului circumscris triunghiului. Aceste rotaţii schimbă între ele numai locaţiile vârfurilor. Dar putem reflecta în oglindă triunghiul în raport cu înălţimile sale. În cadrul acestei transformări, câte un vârf îşi păstrează poziţia, iar celelalte două se permută între ele. Deci, acest triunghi are şase transformări simetrice, trei rotaţii şi trei reflexii.

Pentru a explora labirinturile simetriilor, matematicienii recurg la teoria grupurilor, teorie apreciată drept limbajul universal al simetriilor sau, după aprecierea matematicianului James R. Newman, arta supremă a abstracţiei matematice.”[20]

Grupul, mulţime de elemente cu legi şi reguli de compunere, are câteva proprietăţi esenţiale: închiderea, asociativitatea, elementul neutru şi elementul simetric. În cadrul teoriei grupului, permutările sunt foarte importante. Este ceea ce vom încerca şi noi să evidenţiem, interpretând din punct de vedere matematic în cadrul textului lui Blaga.

II.                Un posibil scenariu didactic transdisciplinar

Copilul râde

„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Tânărul cântă:

Jocul şi-nţelepciunea mea e iubirea!”

Bătrânul tace:

„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

(Lucian Blaga, Trei feţe)

 

1. Momentul de încălzire îl poate constitui o discuţie referitoare la vârsta biologică / vârsta spirituală / niveluri de cunoaştere – frontal; întrebările esenţiale şi provocatoare ar fi: Putem avea simultan mai multe vârste? Putem accesa simultan mai multe tipuri de cunoaştere?

 

2. După discutarea şi lămurirea conceptelor de simetrie şi permutare , se oferă formula logico – matematică din spatele textului şi o listă de cuvinte şi se solicită participanţilor la atelier ca, jucându-se cu ele, să creeze texte cu sens – muncă independentă, apoi, prin sondaj, lectura textelor produse.

 

Formulizarea matematică

 

 

Lista de cuvinte (la care participanţii la atelier pot adăuga şi altele): clepsidră, nisip, apă, timp, vreme, noapte, zi, amurg, lumină, întuneric, cal, sete, foame, frig, câine, ploaie, soare, nor, plâns, râs, cuprins, necuprins, clipă, alb, negru, gri, dulce, amar, sărat etc

Câteva exemple de texte create după formula matematică oferită:

 

Floarea se scutură:

„Sufletul şi fructul meu e sămânţă.”

Copacul se pârguieşte:

„Sufletul şi sămânţa mea e fruct.”

Omul se gândeşte:

„Sămânţa şi fructul meu e suflet.”

 

Regizorul cugetă / indică:

„Lumina şi zâmbetul (meu) e trăire.”

Actorul spune:

„Trăirea şi lumina (mea) e zâmbet.”

Spectatorul înţelege / simte:

„Zâmbetul şi trăirea (mea) e lumină.”

 

Primăvara se des-face:

„Caisul şi dulceaţa mea e parfumul.”

Vara se face:

„Parfumul şi dulceaţa mea e caisul.”

Toamna se pre – face:

„Caisul şi parfumul meu e dulceaţa.”

 

3. Se lecturează textul lui Blaga, Trei feţe, şi se discută structura simetrică a textului – frontal

Explicaţia:

A  reprezintă mulţimea formată din toate acţiunile pe care le face omul în copilărie, B  – la tinereţe, C –  la bătrâneţe. X reprezintă  jocul, y – dragostea, z – înţelepciunea. Cele trei mulţimi reunite alcătuiesc toate acţiunile unui om în viaţa sa.

 

De asemenea, fără a li se preciza participanţilor titlul textului, li se poate cere acestora să-l presupună, mai apoi urmând a se discuta semnificaţiile şi trimiterile lui plurale (de ordin matematic, religios, filosofic etc)

4. Se aşază în faţa participanţilor câteva  corpuri geometrice (con, tetraedru, cub etc) şi  li se cere identificarea acelei forme geometrice ce ar putea reprezenta relaţiile din  text şi, eventual, să observe ce componentă ar putea fi reprezentată pe fiecare faţă a tetraedrului – frontal sau muncă în echipă

5.  Dezbatere – Discuţia se va duce în jurul conceptelor deja abordate în cadrul lucrării: gândirea integratoare, vârstele simultane şi terţul inclus, dar şi  unitatea deschisă a cunoaşterii.

În acest sens, importantă ni se pare aducerea în discuţie a conceptului de integralitate a fiinţei, în spiritul celor susţinute de Jean – Louis Revardel, care leagă acest concept atât de „trăirea în acel aici – şi – acum al existenţei persoanei”, cât şi de „întreaga istoricitate a individuaţiei sale psihoafective”[21], sugerând că această integralitate presupune accederea la „universalitatea umanităţii, la o unicitate care, în fiinţa umană, este de ordinul lui UNU, al FIINŢEI, al lui ADEVĂRAT.”[22]

Văzută ca o totalizare, integralitatea fiinţei acoperă astfel, în acelaşi timp:

1.      sentimentul completitudinii noastre corporale

2.      recursul posibil la facultăţile noastre psihice şi cognitive

3.      recursul posibil la facultăţile noastre afective.[23]

În cartea sa, Textul aisberg, Carmen Vlad subliniază aceste idei prin unificarea celor trei vârste ca forme de cunoaştere ale unei fiinţe unice: “În semnificaţia globală a poemului (n. b. este vorba de textul supus discuţiei, Trei feţe  de L. Blaga), Homo ludens, Homo loquens şi Homo sapiens nu reprezintă trei entităţi distincte, ci trei măşti, componente fundamentale ale fiinţei culturale unice, indivizibile, în perpetua sa pendulare între cunoaşterea primordială, prin joc, şi comunicarea fundamentală, prin tăcere.”[24]

Cele trei manifestări ale umanului, potenţializate şi actualizate pe rând – existenţa, manifestarea şi experienţa – apar şi în cartea lui Johan Huizinga, atât în prefaţa acesteia, semnată de G. Liiceanu, care observă că „jocul este o dimensiune a existenţei, o realitate care debordează graniţele copilăriei, invadând, ca o figură a cărei esenţă ne scapă deocamdată, întreaga regiune a fiinţei umane”[25], cât şi în textul  propriu – zis. Astfel, nu doar jocul e dimensiunea întregii fiinţe umane, ci şi gândirea poetică şi înţelepciunea includ latura ludică: „Poiesis este o funcţie ludică. Ea se desfăşoară într-un spaţiu de joc al minţii, într-o lume proprie pe care şi-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în viaţa obişnuită şi sunt legate între ele prin alte legături decât prin cele logice. (…) Uniformitatea culturii arhaice reiese din competiţiile pe tărâmul  cunoştinţelor şi al înţelepciunii”.[26]

 

III.              Concluzii

 

Cu siguranţă, orice text literar provoacă un mod de gândire şi atitudine ce are menirea de a crea valori care să instituie omul ca fiinţă. Doar luând contact cu spiritul textului, abordându-l ca ca pe un dialog personal dincolo de spaţiul de cultură, dincolo de timpurile actuale, încercând să descopere în fiecare creaţie artistică ce are ea mai semnificativ şi unic, elevul se poate descoperi pe sine însuşi, revelaţie transdisciplinară a propriului loc şi rol în raport cu lumea, timpul, arta şi cultura. Căci cultura lumii cuprinde diverse forme de civilizaţie şi diferite tipuri umane, marcând deci o evoluţie spirituală.

Abordarea transdisciplinară propusă, apelând la câteva metode cunoscute: învăţarea prin descoperire, Cadrul Evocare – Realizarea Sensului – Reflecţie, Metoda cubului vizează nu numai gândirea critică, ci şi pe cea creativă.. De asemenea, apelarea la dezbatere urmăreşte dezvoltarea unor abilităţi de viaţă necesare, care vizează gândirea integratoare. Totodată, metodele selectate vizează şi parcurgerea drumului de la viaţa personală spre text şi înapoi, mai cu seamă prin producerea de texte imaginative, reflexive sau interpretative: după ce elevul descoperă tehnici de construcţie a compoziţiilor literare, scheme sau modele de decodificare a mesajului artistic, i se propune ca, pe baza acestora, să creeze, la rândul lui, propria viziune artistică sau critică. A-şi însuşi tehnicile elementare în decodificarea şi redactarea, mai apoi, a unui text imaginativ reprezintă maniera de trecere de la activităţile de lectură la cele de scriere prin cerinţe de tipul: crează, inventează, recrează, modifică etc Munca de cercetare cu textul, căutarea formelor de expresie personală solicită abordări deschise, ce promovează gândirea de tip şi – şi, nu sau – sau.

Trebuie să subliniem şi câştigul relaţiei dintre gândirea matematică, operaţională şi analitică şi cea poetică, speculativă şi creatoare. În cadrul metodei de lucru propuse, avantajul dat de matematică este vizibil în ceea ce priveşte învăţarea abstractizării, sesizarea esenţialului, prin formulizarea textului literar şi prin relaţionările de ordin logic, care pot modela, la rândul lor, lumea şi legile ei. În fond, aşa cum a ilustrat şi Ion Barbu, matematica şi poezia sunt două moduri complementare de cunoaştere a aceleiaşi lumi.

 

Bibliografie:

Janina Flueraş, Transdisciplinaritatea şi educaţia – repere fundamentale, în Mirela Mureşan, Transdisciplinaritatea – de la un experiment spre un model didactic, Editura Junimea, 2010

Basarab Nicolescu, Ce este realitatea?, Editura Junimea, 2009

Stephane Lupasco, Lenergie et la matiere vivante, Julliard, 1974

Jean – Louis Revardel, Stephane Lupasco şi translogica afectivităţii, în La confluenţa a două culturi. Lupasco astăzi – Lucrările Colocviului Internaţional UNESCO, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010

Johan Huizinga, Homo ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

C. G. Jung, Opere complete 7. Două scrieri despre psihologia analitică, Bucureşti, Editura Trei, 2007

Ilie Torsan, Mihai Eminescu. Simetria în poezie, Editura Universitară, Bucureşti, 2010

Carmen Vlad, Textul aisberg, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003

 


[1]Janina Flueraş, Transdisciplinaritatea şi educaţia – repere fundamentale, în Mirela Mureşan, Transdisciplinaritatea – de la un experiment spre un model didactic, Editura Junimea, 2010, p. 21

[2] Idem, pp 30 – 32

[3] Idem, pp 26 – 27

[4] Basarab Nicolescu, Ce este realitatea?, Editura Junimea, 2009, p. 80

[5] Idem, p.80

[6] Idem, p.81

[7] Idem, p.85

[8] Idem, pp.86 – 87

[9] Idem, p.95

[10] Stephane Lupasco, Lenergie et la matiere vivante, Julliard, 1974

[11] Jean – Louis Revardel, Stephane Lupasco şi translogica afectivităţii, în La confluenţa a două culturi. Lupasco astăzi – Lucrările Colocviului Internaţional UNESCO, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 119

[12] Idem, p. 120

[13] Johan Huizinga, Homo ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p.52

[14] Jean – Louis Revardel, op. cit, p. 125

[15] Idem, p. 128

[16] Idem, pp 129 – 130

[17] conform DEX

[18] Idem, p. 120

[19] C. G. Jung, Opere complete 7. Două scrieri despre psihologia analitică, Bucureşti, Editura Trei, 2007, p74

[20] Ilie Torsan, Mihai Eminescu. Simetria în poezie, Editura Universitară, Bucureşti, 2010, p. 4

[21] Jean – Louis Revardel, op. cit, p. 127

[22] Idem, p. 126

[23] Idem, p. 126

[24] Carmen Vlad, Textul aisberg, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003, p. 220

[25] Johan Huizinga, op. cit., p.6

[26] Johan Huizinga, op. cit., p.179

sus