Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Pagini de jurnal: Atelierele proiectului „Tinerii de azi şi sensul vieţii”

JURNALUL UNEI EXPERIENŢE TRANSDISCIPLINARE

 

                                     Daniela Marin –Corciu,

                    clasa a-X-a A

Prima zi (noiembrie 16)

 

                        Proiectul transdisciplinar la care am decis să iau parte a început astăzi. Şi doar după prima zi mi se pare extrem de interesant. Am fost adunaţi într-o sală de la facultatea de Psihologie a Universităţii „Vasile Goldiş”din Arad un grup destul de mare de eleve de la liceul meu, avându-le cu mine pe colegele mele de clasă Sara şi Denisa, şi un alt grup format din studenţi la psihologie în diverşi ani de studiu. Ba chiar pe unul dintre ei, Andrei,  îl şi cunoşteam, el terminând liceul la Pedagogic, unde am făcut şi eu gimnaziul.

                        Trebuie să recunosc, că a te deschide în faţa unor persoane complet străine, simţindu-te complet expusă şi vulnerabilă este mai greu decât am crezut eu vreodată. Ba mai mult de atât, teama de de a dezamăgi persoanele pe care le admir – aici mă refer la profesoara de română – prin ceea ce ai putea spune cu voce tare, este teribilă. Dacă nu e de acord cu ce zic eu aici? Dacă am înţeles greşit, iar eu acum mă fac de râs?

                        Mi-a plăcut enorm de mult ideea că am plecat de la a lucra în perechi, la un lucru în echipă, ceea ce a constat în multă îneţelegere faţă de ceilalţi. Ni s-a spus să ne ridicăm şi să ne amestecăm elevii cu studenţii în grupurile de lucru, pentru a putea să ne cunoaştem cât mai bine. Eu am ales-o pe Mirela, anul III, ca şi parteneră pentru primul exerciţiu.

                        A fost destul de evident că trebuia să ne prezentăm, şi pot spune sincer că mi-a plăcut foarte mult de Mirela, deşi după acel exerciţiu nu am reuşit să mai vorbim atât de mult pe cât aş fi vrut. Un lucru, care din punctul meu de vedere a fost dificil, a fost acela de a ne caracteriza printr-un singur cuvânt. Eu am ales, în graba în care se desfăşurau conversaţiile şi în toată spontaneitatea mea, cuvântul… spontaneitate. Încă nu ştiu dacă am ales corect, din moment ce eu nu pot spune că mă cunosc suficient de bine, încât să mă descriu într-un singur cuvânt. Dar, având în vedere că eu gândesc mai bine în condiţii de stres, cred că am ales un răspuns sincer.

                        Au urmat întrebări personale. Ni s-a dat o fişă cu anumite întrebări, care tot aşa, a plecat de la particular la general. Prima şi prima dată au fost întrebări adresate nouă, fiecărui individ în parte, apoi am continuat cu o generalizare asupra tineretului. A fost greu. Au fost lucruri la care eu, sincer, stau să mă gândesc destul de des, şi până în acel moment nu reuşisem să le găsesc un răspuns. Să fi pus să scrii pe foaie propriile-ţi sentimente, un lucru înfrumuseţat de intimitatea fiecăruia, nu este ceva ce îţi vine să faci cu plăcere şi cu uşurinţă.

                        Apoi, am dezbătut răspunsurile date de fiecare. Am apreciat enorm de mult un lucru: faptul că nu am fost fortaţi să ne deschidem şi să ne împărtăşim sentimentele faţă de restul grupului. Dacă doreai să vorbeşti, ridicai mâna şi toţi te ascultau în linişte.

                        Mie îmi ia ceva timp până îmi dau drumul, aşadar eu cred că am fost destul de tăcuta pentru prima zi, deşi mi-a făcut mare plăcere să ascult şi să dezbat lucrurile în propria-mi minte. Sper doar ca săptămâna viitoare să reuşesc să nu mă mai simt atât de inconfortabil.

A doua zi (23 noiembrie)

 

                        Atmosfera mi s-a părut cu mult mai deschisă şi mai plăcută decât săptămâna trecută. Cred că, deşi nimeni nu vrea să o recunoască,  toţi am fost relativ emoţionaţi şi am avut reţineri faţă de ceilalţi. Astăzi am dezbătut ceea ce simţim şi mai exact cum ne simţim când ceva foarte important pentru noi se realizează, respectiv nu se realizează. Aveam de ales între a vorbi la modul general despre ce gândim, ce simţim şi cum ne simţim corpul in acele momente, dar puteam la fel de bine să dăm şi exemple.

                        Tot aşa, ne-am aşezat în perechi şi am discutat despre noi înşine. Bogdan s-a aşezat în faţa mea, iar conversaţia cu el a fost extrem de plăcută. Mi-a plăcut de el, in sensul că pare atât de naiv, atât de visător, că totul are o rezolvare si că totul se va termina cu bine. Uneori, dacă stau bine şi mă gândesc, aş prefera să văd şi eu lucrurile din perspectiva lui. Mi-a povestit cum visul lui de a zbura este atât de frumos şi pare atât de real când îl trăieşte, dar odată ce se trezeşte este dezamăgit de realitatea faptului că nu va reuşi să zboare niciodată exact ca în vis. Îmi sună cunoscut…

                        De ce am o senzaţie că noi, liceenii, am vorbit mai mult decât studenţii? Denisa s-a deschis enorm de mult de această dată, chiar mărturisind una din cele mai mari dezamăgiri ale ei. A fost un moment lung, plin de emoţie din partea celorlalţi, sau cel puţin din partea mea. Psihologul a încercat să o facă pe Denisa să înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat cu adevărat  nu e doar o pură întâmplare şi că nu are motive să se învinovăţească.

                        Eu mi-am menţionat aventura de anul trecut cu olimpiada de engleză. Nu cred că am lăsat să se observe cât de afectată încă sunt de acel eveniment, poate pentru că, în mare, eu înţelesesem ce trebuia să învăţ din eşecul de atunci.

                        Cu mare mirare mărturisesc că după ce se termină aceste două ore de… cunoaştere, învaţare şi aprofundare a sinelui mă simt cu mult mai uşoară şi mai bine cu propria-mi persoană. Mă bucur că am decis să mă alătur acestui proiect.

A treia zi (30 noimebrie)

 

                        Am reuşit astăzi să intrăm deplin în ceea ce reprezintă cu adevărat proiectul: nevoia de sens în viaţa tinerilor. Toţi am dezbătut pe larg diferenţa între sens şi scop, ceea ce în mod ciudat nu sunt acelaşi lucru. A fost extrem de greu să facem distincţia între cele două, dar eu cred că, într-un final, am reuşit.

Din nou, am dezbătut anumite evenimente din viaţa noastră la care încă nu am reuşit să

le găsim sensul. Cu paşi mici, dar siguri, am fost îndrumaţi către întelegerea motivului pentru care acel eveniment s-a întâmplat. Nimic nu e întâmplător. Tot ce experimentăm este o lecţie. Totul are un sens.

Apoi am fost grupaţi pe două mari grupe în a încerca să aflăm motivele principale

pentru  care tinerii de astăzi nu reuşesc să îşi găsească un sens, ori al vieţii ori al activităţilor lor. Fiecare a scris câte un motiv pe care el îl consideră esenţial în negăsirea sensului în viaţa tinerilor. Ce-i drept, a existat o anumită dezbatere în cadrul grupului între elevi si studenţi. În ciuda faptului că vârstele noastre sunt relativ apropiate, şi deci nu poţi chiar spune că suntem două generaţii diferite, totuşi există o diferenţă de abordare asupra fiecărui lucru, pe care am încercat să îl discutăm la aceste întâlniri.

                        A rămas să discutăm cele două liste rezultate în urma acestui exerciţiu saptămâna viitoare.

A patra zi (7 decembrie)

                        Din păcate, astăzi nu am luat parte la întalnire, dar mi s-a povestit de către Sara şi Denisa că urmează să elaborăm noi un proiect transdisciplinar pe care să îl aplicăm mai târziu în şcoala noastră. În mare, este vorba de a ajuta colegii noştri în a-şi găsi un sens. Sau, dacă nu vom reuşi asta, măcar în conştientizarea existenţei unui sens.

                        Abia aştept săptămâna viitoare!

A cincea zi (14 decembrie)

                        Toate elevele de la Moise Nicoară ne-am adunat şi am încercat să găsim diferite metode în a le prezenta elevilor mai mici decât noi existenţa unui sens în viaţa fiecăruia. Am fost anunţate că acest proiect pe care noi îl vom crea, noi îl vom şi aplica în cadrul şcolii. Directorul şcolii noastre a fost de acord cu aceasta, iar după vacanţă, vom avea o prezentare formală a acestui proiect.

                        A fost dificil să ne spunem toate părerile şi să aducem sugestii noi, aşadar comunicarea a fost destul de dificilă. Eu abia aştept să văd în ce fel se va dezvolta această idee magnifică, dar nu ştiu de ce, nu reuşesc să scap de îndoiala că undeva, ceva va merge greşit. Ideea în sine că vom reuşi să transmitem mesajul mai departe, sperând că de acolo se va răspândi tot mai mult, sună foarte frumos, dar mă întreb dacă toţi, cei care ne vor asculta, vor reuşi cu adevărat să înţeleagă ce încercăm să le explicăm sau dacă măcar vor dori să înţeleagă. Este datoria noastră să îi facem interesaţi în asemenea activităţi.

                        Cu puţin noroc, vom reuşi să îi facem să înţeleagă ce înseamnă cu adevarat sensul vieţii noastre.

JURNALUL DESCOPERIRII MELE

 

                                                 Denisa Dragoş

                                                  Clasa a-X-a A

16 noiembrie

Prima zi la ceea ce sper să fie un semn de circulaţie pe drumul vieţii mele. E greu să mergi pe un drum al cărui reguli nu le ştii, e greu să-ţi dai seama care e cărarea spre destinaţia ta sau, poate, mai greu e să ştii care iţi este destinaţia. Primul meu pas sau, mai bine zis, al tuturor participanţilor  în acest proiect a fost să ne cunoastem între noi cât de bine putem într-un timp relativ scurt şi  să găsim un cuvânt definitoriu pentru persoana cu  care discutăm.Eu am aflat că poate în întreaga mea zăpăcială în ceea ce priveşte viaţa mea de zi cu zi , faptul că sunt perseverentă şi că nu mă dau bătută mă defineăte mai mult sau mai puţin ca persoană. Rând pe rând fiecare dintre noi a descris pe cineva. Cu toţii am aflat că pe cât suntem de asemănători pe  atât suntem de diferiţi.

Mai apoi am discutat  despre lucrurile,  activităţile şi persoanele cele mai importante în viaţa noastră şi despre cum ar arăta pentru noio viaţă care merită trăită. Am ascultat păreri diferite, moduri de gândire diferite şi am ajuns la concluzia că pentru toţi cei aflaţi acolo  familia ocupă primul loc în lista celor mai importante fiinţe din viaţa fiecăruia. Atât studenţii, cât şi elevii am trecut graniţa vârstei şi am dicutat de la egal la egal astfel, întreaga întâlnire s-a desfăşurat sub forma unei mese rotunde.

A fost uşor să mă acomodez, ba chiar aştept următoarea zi de miercuri cu nerăbdare pentru a putea face un nou pas spre ceea ce sper eu că va fi o descoperire.

23 noiembrie

Aceeaşi masă rotundă, aceeaşi cavaleri în obişnuita dimineaţă de miercuri dacă pot spune aşa. Astăzi am discutat depre un subiect mai delicat :ce simţim când un lucru pe care ni-l dorim se întâmplă şi, mai mult decât atât ,ce simţim atunci când nu se întâmplă. Am format echipe de doi şi am dicutat între noi. Mai apoi am inceput să ne spunem fiecare părerile. A ajuns şi rândul meu şi nu aş şti să spun dacă a fost o întâmplare alegerea momentului trist sau dacă a fost ceva mai mult ,dar a trecut ceva timp de când nu mi-am mai înfruntat teama, iar acum am privit-o în ochi. A fost un moment greu, şi în acelaşi timp, eliberator pentru mine. Faptul că mi-am înfruntat problema m-a ajutat, încep să fiu mai împăcată cu mine şi sper că de acum încolo, voi privi lucrurile altfel . Am ascultat-o şi pe Daniela, care a trecut prin ceva asemanător, şi văzând felul ei de a privi lucrurile mi-am dat seama că până la urmă în tot răul e şi un bine şi mai ales am găsit sensul unor întâmplări, care mi-au marcat viaţa.

30 noiembrie

Până acum am pregătit terenul, însă astăzi am început să discutăm despre nevoia de sens. Am fost împărţiţi din nou pe grupuri.Fiecare grup a trebuit să stabilească o serie de motive care îi împiedică pe tineri să îşi caute sensul. Cu toţii ştim  că în ziua de azi lucrurile cu adevaărat importante au trecut pe ultimul loc şi că nevoia de a fi acceptaţi ne împinge să facem o mulţime de lucruri cu care de multe ori nu suntem de acord. Pentru noi, liceenii, a fost puţin mai uşor să găsim motive deoarece trecem prin această confruntare continuă cu ceea ce vrem noi să fim şi ceea ce vor alţii să fim.E greu să găseşti un sens atunci când nu ştii dacă să o iei la dreapta sau la stânga, mai ales când nu există o cale de mijloc. Am tras concluziile în urma unor ,,confruntări” elevi-studenţi. Diferenţele de vârstă şi-au spus cuvântul , fiecare dintre noi văzând lucrurile din alt unghi ; ne-am acceptat părerile şi am fost de acord cu faptul că lucrurile se schimbă , evoluează şi nu întotdeauna spre bine.

7 decembrie

Astăzi a fost o zi grea , care ne-a pus la încercare gândirea şi imaginaţia. Azi a trebuit să căutăm idei prin intermediul cărora să îi facem pe cei din jur să îşi caute sensul propriei vieţi. Ne-am grupat din nou în două mari grupe şi am avut la dispoziţie jumătate de oră pentru a ne putea gândi.. Eu am propus realizarea unei liste cu calităţi şi defecte împreună cu un prieten, cu scopul de a-i ajuta pe ceilalţi să vadă părţile pe care le văd cei apropiaţi lor; să le cultive pe cele bune şi  să încerce să le şteargă pe cele rele din persoana lor. Alţi colegi  au propus fie cunoaşterea unei personae noi în fiecare zi, fie căutarea sensului ca o provocare, sau chiar vizionare unor filme şi citirea diferitor cărţi tematice. Încetul cu încetul am început să demarăm, aşa cum am aflat spre sfârşitul întâlnirii, un proiect despre care urmează să discutăm în următoarea întâlnire.

14 decembrie

Ultima  întâlnire din cadrul proiectului, o întâlnire frumoasă şi emoţionantă. Astăzi am pus bazele a ceea ce urmează să fie un prim proiect în viaţa mea şi poate în viaţa  celor de o vârstă cu mine căci nu pot să vorbesc în numele lor. Am decis , împreună cu grupul de la ,,Moise Nicoară” şi doamna profesoară Mirela Mureşan, ce va conţine proiectul, mai bine spus i-am dat un contur. Mai apoi fiecare a spus ce a însemnat acest proiect pentru el şi ceea ce luăm cu noi. Ei bine, trebuie să spun că mă bucur nespus că am avut şansa de a cunoaşte oameni atât de minunaţi şi că îmi va fi dor de dimineţile de miercuri petrecute alături de ei. Am avut numai lucruri bune de învăţat. Acum ştiu sigur ca exită un sens în tot ceea ce fac şi în tot ceea ce mi se întamplă. Aşa cum a spus Dostoievski ,,Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti.” Ei bine, acum pot să spun că am un motiv pentru a trăi, un motiv pe care nu l-am avut înainte  şi anume să descopăr adevăratul sens al vieţii mele. Asfel închei aici jurnalul descoperirii mele.

 

UN JURNAL… CU SENS

                                                                            Ruxandra Ioana Neamu

                                                                                    Clasa a- XI-a F

  

      În data de 2 noiembrie 2011, doamna dirigintă Mirela Mureşan, m-a chemat pe mine şi pe încă trei colege să ne întrebe dacă ne-ar interesa să participăm la un proiect intitulat „Tinerii de astăzi şi nevoia de sens”. Ne-a spus că vor participa 10 elevi de la Colegiul Naţional ”Moise Nicoară” si 10 studenţi la psihologie de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Bineînţeles că am fost foarte entuziasmate şi am acceptat imediat invitaţia.

Prima întâlnire – 16 noiembrie 2011

     Prima întâlnire a decurs minunat, deşi a început cu o peripeţie pentru mine şi pentru colegele mele. Întâlnirea era programată la ora 10, iar noi am fost foarte punctuale. Din păcate, am ajuns la timpul potrivit, dar nu în locul potrivit, pentru că întâlnirea era altundeva, nu unde înţelesesem noi. Agitate, am sunat-o pe doamna dirigintă şi ne-a spus locaţia potrivită. Am urcat într-un taxi şi la 10.15 am ajuns. Am ajuns în sala respectivă şi am intrat emoţionată. Ne-am aşezat fiecare la locul ei şi am ascultat atente ceea ce se discuta.

     Primul lucru pe care trebuia să-l facem era să ne cunoaştem între noi aşa că am fost grupaţi câte doi, un elev şi un student. Trebuia să discutăm si să ne găsim fiecăruia câte un cuvânt cheie. Emoţiile mele au început să crească, gândindu-mă că apoi va trebui sa vorbesc în faţa atâtor tineri pe care încă nu îi cunoşteam şi să le spun ce am aflat despre studentul cu care eram în grupă. Aşa am avut ocazia sa-l cunosc pe Florin, un tânăr student în anul întâi la psihologie. Am discutat şi am aflat că “încredere” este cuvântul care l-ar descrie cel mai bine, iar el a aflat că „timiditatea” era cuvântul meu cheie. Am discutat în continuare şi ne-am găsit mai multe lucruri în comun. Când a venit rândul nostru să vorbim, amândoi am fost emoţionaţi, dar am reuşit să ne descriem unul pe altul în faţa noilor noştri colegi.

     Apoi ne-au fost împărţite nişte fişe pe care urma să le completăm. Trebuia să notăm lucrurile, persoanele şi activităţile care sunt cele mai importante în viaţa noastră. Eu şi majoritatea elevilor şi a studenţilor prezenţi am notat că cele mai importante persoane sunt cele din familia noastră. Lucrurile şi activităţile au fost diferite în funcţie de plăcerile fiecăruia. Apoi ne-au întrebat cum ar arăta pentru noi o viaţă care merită trăită. Eu mi-am imaginat că pe lângă lucrurile pe care şi le doreşte toată lumea, o familie liniştită şi sănătoasă mi-aş mai dori şi o viaţă în care să învingă dreptatea. Le-am împărtăşit şi colegilor mei această idee şi din nou am avut satisfacţia că am reuşit să îmi înving emoţiile şi să-mi spun punctul de vedere. Gândindu-mă la nedreptăţile din ziua de azi, în minte mi-a apărut un citat pe care l-am citit în “Jocul ielelor” de Camil Petrescu. Acesta observase că „dreptate” nu are plural, aşa cum cuvântul „nedreptate” are, şi anume “nedreptăţi”.

     În continuare am fost împărţiţi în două grupe mari în care erau şi studenţi şi elevi şi ne-am notat lucrurile  importante pentru tinerii de azi. Printre ele s-au numărat reţelele de socializare, sportul, ieşirile cu prietenii, moda, dar din păcate şi viciile cum ar fi ţigările, drogurile sau alcoolul. De aici a pornit o dezbatere şi o fată din clasa a 10a a spus că e foarte greu sa fii diferit în momentul în care eşti singurul dintr-un grup care nu fumează. În momentul acela mi-am dat seama că sunt mulţi tineri la fel ca mine, care nu fumează şi reuşesc să nu urmeze „spiritul de turmă.”

      Întâlnirea a durat două ore, dar mie mi s-a părut că a trecut foarte repede. La final a avut loc un feedback şi apoi am plecat foarte binedispusă şi mulţumită de întâlnire şi de tot ceea ce s-a discutat. De abia aştept întâlnirea de miercuria viitoare. Tu, dragă jurnalule, vei fi primul care va afla cum s-a desfăşurat.

A doua întâlnire – 23 noiembrie 2011

      A doua întâlnire a fost una foarte emoţionantă. Am ajuns, de data asta la locul şi la ora potrivită şi am intrat în sală cu mai multă încredere în mine. Am luat loc şi i-am aşteptat şi pe ceilalţi colegi ai mei. Apoi ni s-a explicat una din activităţile de azi. Ceea ce trebuia să facem era să spunem ce gândim şi ce simţim în momentul în care se întâmplă, sau nu se întâmplă un lucru pe care ni l-am dorit foarte mult. Prima oară trebuia să ne gândim la o situaţie concretă şi apoi să scriem reacţiile noastre. După ce am terminat, am schimbat lucrările între noi şi am aflat alte lucruri noi unul despre altul. La început am scris că a fost o întâlnire emoţionantă pentru că o parte din colegii mei au reuşit să se deschidă şi să fie sinceri cu noi. Acest lucru i-a provocat lacrimi uneia dintre colege şi chiar şi ochii mei s-au umezit puţin, punându-mă în locul ei. Am admirat-o pe ea şi pe toţi cei care au reuşit să ne povestească cum au reacţionat în momentul în care nu au reuşit să obţină un lucru pe care şi-l doreau foarte mult.

      La final, am citit cu toţii cum am reacţiona, fără însă a menţiona şi întâmplările respective. Scriind, mi-am dat seama că în momentul în care reuşesc sa obţin un lucru important pentru mine sunt mulţumită că am ajuns la acel lucru prin forţe proprii, am un sentiment de bucurie şi zâmbesc mult. În schimb, când nu se întamplă ceea ce îmi doresc sunt dezamăgită, dar încerc să mă gândesc că toate lucrurile se întâmplă cu un scop chiar daca de multe ori noi nu îl vedem.

      După ce am împărtăşit cu toţii ceea ce am scris, am trecut la urmatoarea activitate. De data asta era o activitate pe grupe. Trebuia să scriem pe o foaie care credem că sunt motivele pentru care tinerii de azi nu îşi găsesc sensul. Eu m-am gândit că nici societatea din ziua de azi nu ne încurajează să ne găsim sensul, mai ales că televiziunea şi presa promovează doar non-valori. Nu ştiu dacă colegii mei au fost de acord cu ideea mea însă eu mi-am susţinut-o. După părerea mea, Adelina, una dintre colegele mele a dat cel mai bun răspuns la întrebarea care ne-a fost adresată : tinerii de astăzi nu îşi găsesc sensul tocmai pentru că nu îl caută.

     La final câte un reprezentant din fiecare grupă a citit ceea ce am scris cu toţii pe foaie şi întâlnirea s-a terminat stabilindu-se să continuăm data viitoare.

    A fost o întâlnire diferită de prima, dar la fel de interesantă. M-am îndreptat spre şcoală mulţumită că şi după întâlnirea de azi am învăţat lucruri noi şi cu siguranţa că data viitoare voi învăţa şi mai multe.

A treia întâlnire – 30 noiembrie 2011

      Dragă jurnalule, întâlnirea de astăzi a fost la fel de interesantă ca ultimele două. Aşa cum mă aşteptam, am învăţat multe şi am realizat lucruri de care nu-mi dădeam seama înainte. Activitatea de astăzi mi-a plăcut foarte mult. Trebuia să trecem pe o foaie o situaţie neplăcută din viaţa noastră şi lucrul pe care l-am învăţat în urma ei. În acel moment parcă mi s-a golit mintea. Ca orice om trecusem prin multe situaţii neplăcute, dar nu-mi aduceam aminte niciuna în momentul respectiv. M-am uitat în jurul meu şi nu eram singura care păţea asta, însă după câteva minute ne-am revenit cu toţii şi am început să scriem. Eu mi-am notat o situaţie neplăcută din săptămâna în care am fost cu prietenii mei la mare şi acolo au început să apară neînţelegerile şi certurile. Până astăzi nu m-am gândit că acele clipele neplăcute de atunci au avut şi efecte bune. De aici nu m-am mai certat cu prietenii mei şi chiar ne înţelegem mai bine. Fără activitatea de azi nu m-aş fi gandit la acest lucru, dar mă bucur că am realizat că şi lucrurile neplăcute au rolul lor în viaţă.

       După ce câţiva dintre colegii mei au preluat cuvântul, am început să discutăm despre cât la sută e vina noastră pentru ceea ce se întâmplă. Am căzut cu toţii de acord că ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă şi în majoritatea cazurilor nu putem schimba asta. După ce una dintre colegele mele a citit o situaţie neplăcută care i s-a întâmplat în urma unui examen am început să discutăm despre nedreptăţiile care se întâmplă în şcoli, iar eu am menţionat cum mulţi elevi iau note pe spatele altor elevi, lucru pe care pe mine m-a revoltat dintotdeauna. Mai mulţi dintre colegi au intervenit spunând că nu notele contează ci ceea ce ştim, iar eu le-am dat dreptate. Vorbind despre copiat şi nedreptăţi, doamna dirigintă ne-a povestit pe scurt cum o elevă de-a ei a rugat-o sa-i dea nota 1, pentru că se simţea vinovată că a copiat. Am ţinut să notez acest lucru, pentru că mi se pare un gest de admirat, pe care foarte puţini dintre noi l-ar face.

    Apoi, am încercat să facem diferenţa dintre sens şi scop. Înainte să discutăm despre asta de multe ori am confundat sensul cu scopul, dar acum am realizat că sunt diferenţe de nuanţe.

      Spre final am început să discutăm despre ce e mai bine : să facem ce trebuie sau să facem ce ne place? După părerea mea, ar trebuie să încercăm să le îmbinăm armonios pe cele două deşi de multe ori trebuie să facem o alegere.

        Înainte să se termine întâlnirea, s-a făcut feedback-ul şi apoi ne-am îndreptat cu toţii spre ieşire. Ajungând afară nu mi-a venit să cred că au trecut deja trei întâlniri şi au mai rămas doar două. Mi-am propus să nu mă întristez din cauza asta şi să profit de întâlnirile din următoarele două săptămâni, fiind sigură că atmosfera va fi la fel de plăcută ca până acum.

A patra întâlnire – 7 decembrie 2011

        Nu ştiu de ce, dar întâlnirea de azi mi-a plăcut cel mai mult. La început, doamna Anca Mustea ne-a citit dintr-o carte scrisă de Viktor Frankl nişte povestiri foarte interesante. Era vorba despre un bărbat care nu a putut să treacă peste moartea soţiei sale şi a mers la un psihoterapeut. Acesta l-a întrebat cum ar fi reacţionat soţia sa în caz că ar fi murit el. Soţul a răspuns că ea ar fi suferit foarte mult. Atunci psihoterapeutul l-a făcut să realizeze că suferind, el a scutit-o pe soţia sa de un chin. Aşa bărbatul a dat un sens suferinţei sale şi a fost mai uşor să o accepte. După ce ne-au fost citite povestiri din acea carte, am fost împărţiţi în două grupe. Ceea ce trebuia să facem era să notăm pe o foaie ce am face noi pentru a determina un om să realizeze că există un sens şi să-l şi găsească. Fiecare coleg din grupa mea a propus câte un exerciţiu şi mai rămăsesem doar eu. Am început să intru în panică pentru că un aveam nicio idee, dar în ultimele minute m-am gândit la următorul exerciţiu de imaginaţie. Să încercăm să ne gândim care ar fi sensul nostru în caz că am fi închişi într-o închisoare. Ne-am găsi sensul dacă n-am fi în libertate? Dacă am putea să ne găsim sensul vieţii fiind închişi, de ce nu am putea să-l găsim şi într-o viaţă liberă?  Zsolt, unul dintre colegii din grupa mea, a aprobat ideea mea şi i-a plăcut foarte mult, sugerând ca eu s-o zic prima, pentru că e foarte bună. Mie nu mi s-a părut mai bună ca celelalte, ci doar diferită, dar m-am bucurat că şi ceilalţi colegi mi-au împărtăşit ideea. După aceea au citit şi ceilalţi ideile lor la fel de interesante . Printre ele s-au numărat următoarele : să încercăm să trecem pe o foaie tot ceea ce am dori să facem, iar apoi să ţinem un jurnal, idee propusă de Oana. Florin a propus să cunoaştem câte o persoană nouă în fiecare zi. Un alt coleg a propus să încercăm să facem într-o săptămână lucruri care nu ne plac, iar în alta lucruri care ne plac şi să vedem în care săptămână avem satisfacţie mai mare. Au fost multe idei foarte bune care de multe ori ar trebui puse in aplicare.

După ce am discutat cu toţii pe marginea acestor idei ale celor doua grupe, am dat din nou un feedback şi întâlnirea de azi a luat sfârşit. Ca si ultimele trei întâlniri, timpul a trecut prea repede şi de data aceasta.

A cincea şi ultima întâlnire – 14 decembrie 2011

     Cu riscul să mă repet spun din nou că nu pot să cred cât de repede au trecut aceste săptămâni. Parcă ieri am intrat pe uşă emoţionată şi agitată că nu cunosc pe nimeni. Astazi am intrat din nou pe acea uşă, stabilindu-mi să profit din plin de ultima întâlnire.

    Astăzi am fost din nou împărţiţi în două grupe, dar de data asta studenţii cu studenţii şi elevii cu elevii. Trebuia să punem bazele unui proiect ce urmează să se desfăşoare în următorul semestru atât în şcoala noastră, dar şi în facultatea de psihologie bazându-ne şi pe lucrurile ce le-am învăţat aici.. Am să divulg doar titlul proiectului nostru, celelalte detalii nefiind încă sută la sută stabilite. Titlul este următorul : “Există un sens!şi se va desfăşura în orele de dirigenţie a elevilor de la Colegiul Naţional „Moise Nicoară”. Sper că vom reuşi să realizăm ceea ce ne-am propus.

      Astăzi s-au făcut multe poze, iar la final am făcut şi o poză frumoasă de grup. La final, am vrut sa propun să aplaudăm proiectul la care am luat parte cu toţii, dar lumea se pregătea deja de plecare. Oricum sunt sigură că fiecare persoană care a participat la aceste întâlniri merită aplauze.

      Înainte să se termine de tot întâlnirea, am spus toţi câteva vorbe în legătura cu acest proiect. Aveam atâtea de spus, dar emoţiile m-au făcut să spun doar atât : Mă bucur enorm că am făcut parte din acest proiect, iar acum sunt sigură că există un sens, acolo undeva şi o să încerc mereu să-l caut. Pe lângă ce am spus acolo, de faţă cu colegii mei, vreau să mai adaug următoarele : Îi mulţumesc enorm, doamnei diriginte Mirela Mureşan că m-a ales să fac parte din acest proiect. Mulţumesc persoanelor care au dat naştere acestui proiect şi celor care s-au implicat în el. “Tinerii de azi şi nevoia de sens” a fost mai mult decât un proiect, a fost o experienţă minunată.

 

     SENS…SENS…SENS…! 

                                                                                     Anca Cotuna-Coste            

                                                                                                                   Clasa a-XI-a C

    Există un sens! Care este acela? Nu știu deocamdată. Poate nu o să știu niciodată. Poate că sensul vieții se formează odată cu trecerea noastră prin viață. Nu a existat acel drum înainte de a păși. Iar pe acesta îl putem vedea doar privind în urmă. Toatul se bazează pe alegerile pe care le luăm în viață. Drumul ideal ar fi o linie, nu rectilinie și uniformă, ci cu ușoare ondulații. Toate alegerile noastre să fie cu un sens și să se îndrepte înspre un singur punct. Dar, de cele mai multe ori, drumurile sunt foarte șerpuite. Ne abatem de la direcție, deviem mult. Trecem prin viață ca niște orbi. Dar când vom vedea singura licărire de lumină vom ști care este sensul său, poate că nici atunci.

    Ce am învățat în acest proiect transdisciplinar? Păi, m-a făcut să mă gândesc mai bine la tot ce se întâmplă în jurul meu. M-a făcut să realizez că tot ceea ce mi se întîmplă are un sens. Fie un lucru bun sau rău, acesta te schimbă, te transformă. M-a făcut să mă cunosc mai bine. Și, cu cât te cunoști mai bine pe tine însuți, ești mai aproape de aflarea sensului.

    Am învățat la acest proiect să-mi prețuiesc mai mult familia, pentru că ei sunt mereu aproape de mine și orice s-ar întâmpla ei mă vor sprijini necondiționat.

    Un lucru care m-a impresionat la acest proiect este faptul că am cunoscut oameni care împărtășesc aceleași gânduri ca și mine. Care observă că ceea ce fac tinerii din ziua de azi nu este bine. Faptul că nu le mai pasă de școală, că pun prietenii înaintea familiei, că se lasă cuprinși de vicii ca fumatul, băutura, drogurile. De ce fac toate astea? Totul e o harababură în viața lor, iar de multe ori acțiunile lor se contrazic. Răspunsul este lipsa lor de sens. Nu au un țel în viață. Pur și simplu nu mai au voință. Iar din disperarea lor ceea ce contează este să se simtă bine, să se distreze, spunând că acest lucru le aduce fericirea.

    Dar poate fi fericirea un sens al vieții? Nu-mi amintesc când am citit că Sf. Proroc Ilie spunea că sensul vieții lui este fericirea în viața de apoi. Da, nu știu. Dacă stăm să ne gândim mulți dintre noi dorim ca sensul vieții noastre să fie să-i ajutăm pe cei din jurul nostru, să fim buni cu ceilalți, să facem fapte bune deci, indirect, ne dorim cam acela;i lucru. Cu toții ne gândim că putem face mai mult bine, dar de multe ori nu o facem pentru că egoismul, care e în natura noastră, ne împiedică. Și dacă mai cumpănim un pic, când facem un bine și noi ne simțim bine. Da, cam ciudat.

    În acest proiect mi-am făcut prieteni noi. A fost o diversitate de idei și concepții. Același colorit l-am întâlnit și la momentele petrecute împreună. Au fost momente când am vorbit despre tinerii din ziua de azi care nu sunt cum s-ar spune „pe calea cea bună” și atunci a crescut un pic inima în mine gândindu-mă că eu totuși nu sunt așa și mai ales încerc să nu fiu. Dar apoi am vorbit despre marele sens și sensul universului… Ce-i pasă codrului dacă se frânge o ramură? Și atunci m-am simțit atât de mică și de neimportantă.

    Au fost momente în care mi s-au lămurit anumite lucruri și m-am simțit sigură pe mine , dar în următoarea clipă s-au spus lucruri care m-au băgat total în ceață, mi-au dat peste cap tot ce știam până atunci și m-au făcut să mă simt total confuză spunându-mi:„Nu înțeleg! Nu mai înțeleg nimic!”.

    Au fost și momente triste când fiecare spunea cu deschidere și sinceritate o întâmplare neplăcută din viața sa, dar și momente amuzante când râdeam toți împreună într-o atmosferă caldă.

    Așa că la finalul proiectului îmi vine să spun și eu ceea ce a spus o colegă la ultima noastră întâlnire că într-adevăr „o să-mi fie dor de zilele de miercuri dimineața ”.  


DRUMUL, NU DESTINAŢIA

                                                                       Adrina Popa

                                                                                                       Clasa a- XI-a C

 

     Proiectul, desfăşurat în colaborare cu studenţii facultăţii de psihologie de la Universitatea Vasile Goldiş din Arad, ”nevoia de sens” a  reprezentat un moment crucial în viaţa mea ca adolescentă, ca om. Datorită faptului că invitaţia de a participa la acest proiect venea din partea unei persoane care întotdeauna mă surprinde plăcut şi care mă face mereu să-mi pun o mulţime de întrebări şi deasemenea să caut răspunsuri, nu am ezitat nici măcar o clipă şi m-am înrolat în plutonul care peste numai cinci săptămâni avea să strige învingător ”există un sens”, căci deşi nu ne place să recunoaştem, facem parte din generaţia confuză, care din lipsă de nădejde, recurgem la alegeri catastrofale.

     Acest proiect s-a desfăşurat în decurs de cinci săptămâni, în care, pas cu pas, am conştientizat existenţa «  sensului mare » şi că trebuie să ne căutăm, să ne construim sensul propriu.

     “Sensul mare”, improriu spus, vine din credinţa pe care o avem în D-zeu. Acesta nu ne-a creat întâmplător, după cum spune şi Cartea Sfântă: „Apoi Dumnezeu a zis:”Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră, el să stăpânească peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ..”( Genesa 1:26).

     Primul pas a fost cel de autocunoaştere şi de reflecţie asupra activităţilor pe care le desfăşurăm zilinic. Dacă ne-am gândi puţin câte lucruri facem în decurs de o zi, ne-am da seama că un procentaj destul de mare din totalitatea activităţilor zilnice nu ne fac plăcere, nu le facem cu un scop care să ne aducă satisfacţie, ci pur şi simplu că trebuie. Deşi nu ne vine să credem toate aceste scopuri ne definesc ca indivizi şi reprezintă drumul spre găsirea sensului propriu.

Apoi, ne-am împărtăşit experienţe de viaţă cu tâlc, care la momentul întâmplării acestea au reprezentat catastrofe , noi nefiind capabili să înţelegem tâlcul acestora. Acum, stând şi reflectând asupra celor întâmplate, ne dăm seama că nimic nu a fost la voia întâmplării,căci  tot ce ni se întamplă, bun sau rău, are un sens, deşi de cele mai multe ori ne este greu să trecem peste  lucrurile  mai puţin plăcute din viaţa noastră, şi  cu atât mai puţin să vedem sensul lor.

Următorul pas a fost cel de a înţelege că aşa cum fiecare persoană este individuală, tot aşa fiecare persoană îşi construieşte proriul său sens, deci persoanelor care încă nu conştientizează existenţa acestuia,  nu li se poate impune un anumit sens, ei pot fi doar determinaţi să şi-l caute. Sunt persoane care şi-au găsit un sens, cum ar fi consumarea drogurilor, da, deşi pare absurd, acesta poate reprezenta un sens, chiar dacă acesta nu se sincronizeaza cu sensul mare.

Ultima întâlnire ne-a pus în faţa faptului împlinit şi anume să construim noi înşine activităţi prin care să ne determinăm colegii de liceu, respectiv de facultate să-şi caute sensul vieţii lor. Aceste activităţi se vor desfăşura în cadrul celor două proiecte , care au luat naştere din proiectul “Nevoia de sens”.

Acum, privind retrospectiv, nu-mi rămâne decât să analizez impactul pe care acest proiect l-a avut asupra mea. Înainte de proiect întrebări precum: De ce mi se întâmplă tocmai mie acest lucru? Oare cu ce am greşit ? năvăleau mereu in mintea mea. Care este sensul vieţii mele? mă bloca complet, neştiind ce răspuns să dau. Schimbarea s-a produs încă din momentul în care am auzit numele proiectului « Nevoia de sens ». Sunt sigură că mulţi sunt tentaţi să mă întrebe : Ţi-ai descoperit sensul vieţii ? care este acesta ? Ei bine încă nu ştiu care este sensul vieţii mele, dar nici nu cred că a-l descoperi este cel mai important, important este drumul, nu destinaţia, iar acest proiect tocmai asta a făcut, m-a ajutat să fac primii paşi pe acest drum.

Voi încheia cu un citat, care nu reperzintă o metodă de căutare a sensului propriu, nicidecum, ci este un sfat, “ un joc” prin care ieşim din cotidian şi reflectăm asupra sufletului, asupra acelor “chestii” care nu au materialitate: “sensul vieţii e în afara vieţii, e dincolo de viaţă, iar viaţa nu-i nimic altceva decât drumul spre sens” Eugen Dorcescu.


                FIECARE AVEM CEVA MAGIC  ÎNĂUNTRUL NOSTRU

                                                                               JURNAL

                                                                                                 Mariana  Botizan

                                                                                                     Clasa a- XI-a F

O după masă însorită , o veselă pauză întreruptă de vocea doamnei diriginte, care ne căuta pe mine, Ruxandra şi Adelina. Am fost chemate în cabinetul ei, unde ne-a făcut o propunere foarte interesantă, era vorba despre o serie de dezbateri cu studenţii de la „Facultatea de psihologie” de la „Vasile Goldiş” pe tema „ Tinerii de azi şi sensul vieţii”. Propunerea era foarte interesantă şi ţinând cont de faptul că îmi plăcea foarte mult tema, am acceptat în ciuda faptului că eram foarte certată cu timpul.

           Eram extrem de curioasă, dar în acelaşi timp stăpânită de teama că nu voi reuşi să mă ridic la nivelul celorlaţi.

          Prima întâlnire a început cu o întâmplare haioasă pentru mine şi colegele mele , am mers la o altă facultate  şi nu întelegeam de ce nu apare nimeni, cu toate că ora la care trebuia să ajungem trecuse . Ne-am dat seama că am greşit drumul şi am ajuns la o altă adresă.

După ce am lămurit lucrurile şi în cele din umră am ajuns acolo unde trebuia, la intrare m-a cuprins puţin frica, pentru că nu ştiam exact ce o să se întâmple. După ce ne-am aşezat,  a trebuit să ne alegem un student ca şi partener, să ne cunoaştem, după care fiecare să îl prezinte pe celălalt. Coincidenţa a făcut ca eu să o cunosc pe Adriana, o tânăra de 21 de ani, care a terminat tot la Colegiul Naţional „Moise Nicoară” , tot filologie ca şi mine, şi, pe deasupra a fost în clasa doamnei diriginte. Am văzut în ea o tânără ambiţioasă, care luptă pentru ceea ce iţi doreşte şi nu aşteaptă să primească totul gratis. Când  a venit rândul meu să o prezint pe Adriana, am avut puţine emoţii, dar am trecut peste şi am  prezentat-o.

             Mai târziu, am primit fiecare câte o fişă cu întrebari şi trebuia să răspundem la primele trei, după ce am răspuns, mi-am făcut curaj şi am dat răspunsul meu la întrebări . După acest exerciţiu a trebuit să formăm două grupe în care să fim atât studenţi cât şi elevi şi să răspundem la următoarele trei întrebări. Una dintre întrebări suna cam aşa : Care sunt cele mai importante lucruri pentru tinerii din ziua de azi ? De la această întrebare a pornit o dezbatere pentru că fiecare dintre noi avea alte păreri . În această discuţie s-a pus problema că, majoritatea tinerilor din ziua de azi, sunt dispuşi să facă orice pentru a intra într-un grup, pentru a fi ca şi ceilalţi sau din teama de a nu fi respinşi de către ceilalţi. Forţaţi de timp, am încheiat această discuţie şi am plecat spre şcoala, vreau să spun că am ajuns la şcoală foarte fercită şi zâmbitoare, prima întâlnire a fost pentru mine foarte plăcută şi am plecat de acolo cu dorinţa  de a trece o săptămână cât mai repede pentru a ne întâlni din nou.

              A trecut o săptămână şi iată-ne din nou scriind după încă o întâlnire, azi lucrurile nu prea au fost roz pentru că pentru unii dintre noi a fost foarte greu să povestim lucruri care ne trezesc amintiri neplăcute .Un nou exerciţiu ne-a pus faţă în faţă  cu curajul, curajul de a putea povesti despre un lucru de care ne-am simţit vinovaţi, ceva care  a depins de noi, dar pentru care nu am făcut suficient de mult pentru a-l realiza. Cea mai afectată a fost Denisa, care a ajuns să plângă, nu o sa scriu povestea  ei aici  pentru că nu am permisiunea ei, pot însă să vă spun că eu nu am fost suficient de puternică să vorbesc despre ceva foarte important pentru mine, un lucru  pentru care am plâns destul de mult timp tocmai din frica de a nu plânge din nou, de faţă cu toţi de acolo.

              Un exerciţiu din această întâlnire a fost să spunem „care sunt reacţiile noastre în urma unui  succes sau al unui eşec” , aşa cum am spus şi în timpul întâlnirii reacţia mea în urma unei dorinţe împlinite este foarte ciudată, sunt atât de fericită, încât îmi vine să îmbrăţişez pe toată lumea, să dansez, să cânt, să sar în sus de fericire, în schimb, în urma unui eşec, plâng foarte mult, deoarece acesta este modul prin care eu mă descarc.

           După ce am terminat şi acest exrciţiu a urmat unul de grup, din punctul meu de vedere un exerciţiu de acest gen implică mai multe persoane  şi fiecare are dreptul să îşi spună parerea, dar azi in grupul nostru nu s-a întâmplat aşa; eu şi colega mea nu am fost băgate în seamă şi de părerile noastre nu prea au ţinut cont, dar  acum nu mai putem face nimic, data viitoare o să încercăm să fim mai convingătoare.

              Azi a avut loc şi cea de a treia întâlnire, azi nu am mai stat unde stăteam eu de obicei,  ne-am mutat lângă fereastră , de aici vedem  îi vedem mult mai bine pe toţi. Întâlnirea de azi a fost puţin mai diferită faţă de celălalte, exerciţile au fost puţin mai diferite şi mai multe , pentru început am avut de spus o situaţie neplăcută prin care am trecut, eu am povestit despre rezultatul de la teza unică din clasa a opta de la geografie, după ce am muncit foarte mult un semestru întreg  şi eram atât de sigură pe mine, rezultatul nu a fost cel aşteptat, am fost atât de dezamăgită, încât am plâns doua zile, nu am mai vrut să merg la şcoală, şi după multă muncă de convingere depusă de parinţi, profesori şi prieteni am înţeles că nu contează nota, contează ceea ce ştiu eu. Tot legat de acest execiţiu am avut de spus cât la 100 % din vină  e a noastră,  bineînţeles că acest lucru diferă în funcţie de fiecare caz, eu de exemplu mă simţeam foarte vinovataă că nu am muncit mai mult, dar vina pe care am simţit-o eu nu se compara cu vina pe care a simţit-o Dana , care încercând să facă un lucru bun pentru iepuraşii ei, a lăsat poarta deschisă şi ei au fugit, deci fiecare simţim vina in alte moduri şi la alte dimensiuni. În a doua parte a întâlnirii, a trebuit să facem diferenţa dintre sens şi scop, iar acest lucru a prezentat o problemă pentru unii ….fie că nu înţelegeau ….fie că nu erau de acord cu ceea ce noi discutam  De exemplu, Bogdan nu era de acord cu doamna dirigină, care ne spunea despre SENSUL MARE , dar în cele din urmă, lucrurile s-au lămurit şi eu cred că a înţeles şi el ceea ce noi doream să zicem …Acum este puţin cam târziu şi nu prea mă mai pot concentra să scriu….voi încheia aici întâlnirea de azi.

                   S-a mai dus o săptămână şi acum suntem la penultima noastră întâlnire…..azi am lucrat în echipă şi spre deosebire de data trecută, când nu am prea fost băgate în seama , azi cu toţii ne-am spus părerea …..cele mai distractive lucruri de azi au fost exemplele pe care grupul nostru le-a dat, deoarece toate erau legate de Oana, ea era cea mai importantă….azi am avut ocazia de a fi in echipă cu Szolt, el fiind foarte deschis , a spus ideiile tuturor celor din grup chiar dacă nu erau aşa de bune şi mie acest lucru mi-a plăcut foarte mult.Vreau să spun că azi am foarte puţini la întâlnire, dar acest lucru nu ne-a împiedicat să ne desfăşurăm activitatea…..chiar din contră, lucrurile au ieşit chiar mai bine decât altădată. În urma unei ideei de-a noastre„să laşi o persoană să facă ceea ce îi place până la epuizare şi după să vezi dacă şi-a găsit sensul” , doamna dirigintă a vrut să dea un exemplu, şi cum toată ziua am dat-o pe Oana ca exemplu, aşa a făcut şi ea acum, şi vreau să vă spun că ne-am amuzat foarte . După ce am plecat de la această întâlnire, am stat şi m-am gândit că au trecut atât de repede întâlnirile noastre şi că mai avem una singură….şi acum mă gândesc că în fiecare miercuri dimineaţa o să vreau să merg la întâlnirile noastre de la facultate.

                    Au trecut patru săptămâni şi iată-ne în faţa ultimei noastre întâlniri ….am ajuns puţin mai repede şi m-am gândit să scriu puţin în jurnalul acestui proiect chiar de aici …înainte de a începe ….mă simt foarte ciudat, mă gândesc că azi e ultima zi în care mai vin aici pentru dezbaterile noastre, o să-mi foarte dor de tot ceea ce făceam aici, de noii mei prieteni…dar nu o să plâng, păstrez lacrimile pentru sfârşitul întâlnirii,  ne auzim după.

        S-a terminat ! Un proiect foarte frumos, în care am învăţat atâtea lucruri noi, în care mi-am făcut noi prieteni s-a terminat, tot ceea ce mă bucură este faptul că noi nu ne vom opri aici şi că vom continua acest proiect cu colegii noştri de la şcoală…întâlnirea de azi tocmai pe acest lucru s-a bazat, elevii şi studenţii, două grupe diferite, am avut de făcut un plan prin care să prezentăm acest proiect colegilor noştri de la liceu…am avut foarte multe ideei, dar încă nu ştim nimic clar, în vacanţă vom colabora şi speram să reuşim să ne ridicăm la nivelul acestui preiect.

          Poza de grup, părerile de după ale fiecăruia dintre noi, au trezit în mine o emoţie foarte puternică , dar m-am stăpânit şi nu am plâns . O să vă spun şi vouă ceea ce le-am spus şi lor acolo : „ În urma acestui proiect am învăţat că trebuie să respect părerile şi deciziile tuturor , fără a încerca sa-i aduc la părerea mea, pentru că fiecare avem ceva  magic înăuntrul nostru şi nu sunt eu singura persoană specială”.

         Iar acum vreau să spun doar atât : MULŢUMESC!

                                

               JURNALUL ŞI…SENSUL MEU

                                                                                           Adelina Ranca, clasa a-XI-a F

Ziua 1

Astăzi a avut loc prima întâlnire cu colegii de la proiect. Am fost foarte curioasă să văd ce fel de oameni sunt. Doar pentru faptul că au acceptat invitația mi-am dat seama că au un plus și că îi interesează lucruri mai deosebite decât pe mulți din generația noastră.Pentru a ne cunoaște mai bine, am fost grupați câte doi, elevi și studenți și ne-am împărtășit lucruri interesante, am cunoscut câte puțin din caracterul și personalitatea celuilalt, iar la sfârșit a trebuit să găsim câte un cuvânt care îl definește pe partenerul de conversație, făcându-ne astfel intrarea în acest grup. Povestind fiecare ce a aflat despre celălalt, mi-am dat seama că nu am greșit când mi-am spus că toți din grup sunt speciali în felul lor.

Ziua 2

Abia am așteptat să văd cum vom continua discuțiile. Astăzi, ne-am gândit fiecare la o situație din viața noastră, găsind un sens, sau măcar încercând să-i găsim un sens. Am auzit din nou povești minunate, dar și triste ale unor persoane apropiate de vârsta mea. Am fost impresionată de poveștile elevilor pe care, deși sunt în același liceu cu mine, nu am reușit să-i cunosc atât de bine. Fiecare și-a spus povestea cu emoție, parcă retrăind-o, ceea ce m-a făcut să mă regăsesc în unele situații relatate.

Ziua 3

Aceasta este a 3-a întâlnire a noastră și am început să ne gândim la anumite procedee prin care am putea să-i facem pe oameni să se gândească la sensul vieții lor, al anumitor situații din viața și chiar să-l găsească. Ne-am împărțit în două grupuri, fiecare având și elevi și studenți. Am scris pe foaie mai multe idei pe care mai apoi le-am prezentat. Fiecare membru al grupului a avut o idee, o părere personală despre sensul situațiilor din viața noastră, a tinerilor și nu numai. Mi-a plăcut că au participat și doamnele profesoare la discuția noastră, spunându-și părerile proprii care ne-au și ajutat, făcându-ne să înțelegem mai bine diferențele dintre scop și sens.

Ziua 4

Iată că am ajuns și la a 4-a întâlnire. O spun cu părere de rău, dar fericită că am dezbătut ceva atât de străin pentru mulți oameni. Astăzi am format două grupuri, unul elevii și celălalt studenții. Am încercat să găsim metode pentru a implementa în școală ceea ce am aflat, dezbătut și comentat împreună. Din nou fiecare membru al grupului și-a spus părerea, încercând să participe cu tot ce putea la această activitate. Ideile au fost multe și am început să conturăm proiectul, care a devenit din ce în ce mai interesant. Ramâne de văzut dacă vom reuși să facem pe cineva să-și pună măcar o întrebare despre viața lui și despre contribuția la această lume, dar eu sunt mândră că am reușit să adun cât mai multe învățături din aceste discuții și chiar să le împărtășesc și altor personae interesate, celor care au o mai mare nevoie de a găsi sensul unor situații mai grele din viata lor.

 

 

sus