Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Pagini din jurnalul unui profesor titular, navetist

Liliana Negulescu,

Şcoala Petru Rareş, Frumuşiţa – Galaţi

Cred că am venit pe lume mai târziu, mult după data pe care mi-o arată actele de stare civilă.
Poate m-am născut într-o recreaţie, pe când eram în liceu. Imi amintesc că i-am zis colegei mele – văzând-o că e supărată pe mine din cauză că luasem iar note proaste la matematică (situaţie care imi aducea o răsunătoare corigenţa pe trimestrul I)- că există şi un alt fel de şcoală, există şi alt fel de a-i invăţa pe copii. Ea s-a uitat la mine cu indulgenţa caracteristică unui tânăr care fusese educat la Honterus, şcoală germană din Braşov. Am auzit răspunsul ei în inimă: spunea ceva ca şi cum eu inventam un sistem nou pentru iertarea eşecurilor mele de la matematică. [Peste câţiva ani, după absolvirea studiilor de la Filologie din Bucureşti, după evenimentele din ’89 a avut acces la o alternativă pe care eu o intuisem]
Din copilăria timpurie mi-am dat seama că nu am toate datele necesare pentru a răspunde „eu vreau sa mă fac doctoriţă”, aşa că atunci când au început să ne intrebe, la şcoală, ce meserie/profesie ne-am ales,eu am răspuns „profesor”.
Pentru mine, Td este una din experienţele culminante, după ce am descoperit că matematica nu este un domeniu care mi se refuză (n.n.- ani de zile am considerat că matematica este un domeniu care mă priveste cu milă).
Aflându-mă cu treburi domestice într-o zi în care iei casa de la un cap la altul, am auzit un fragment dintr-un interviu cu prof.Solomon Marcus, care zicea că „rezultatele poeziei sunt imprevizibile, dar ea este scrisă cu mijloace previzibile”. Ei? cum să priceapă mintea mea aşa ceva ?, m-am intrebat. Dar, taman când mă bătea gândul să dau bir cu fugiţii din faţa tuturor inspecţiilor şi să renunţ la lucrarea mea nescrisă pentru susţinerea gradului didactic I, mi-au revenit in minte cuvintele matematicianului.
Citind şi scriind, am descoperit că in clasele mele am invocat deseori invăţătura că nimic nu e întâmplător. Nu aş putea preciza când am început să le spun copiilor că in Universul acesta există o legatură in toate şi că legătura aceasta se manifestă la fiecare pas şi că e nevoie să vedem legătura dintre lucrurile/disciplinele care ne înconjoară. Şi cu fiecare pas, încetul cu încetul, au înţeles că răspunsul la intrebările pe care le formulez la clasă este in inima lor şi de acolo trebuie adus in minţişoara lor. Aşa am pornit cu ei, intr-o zi, spre Cunoaştere.
La lecţia despre verb am avut îndrazneala să le spun: „La început a fost Cuvântul…” Continuaţi – presupun că aţi mai auzit undeva cuvintele acestea, le-am zis. Cei care s-au dezmeticit mai repede au continuat timid, fără să fi priceput ce voiam de la ei. Aşa a început lecţia despre o parte de vorbire flexibilă etc.etc. Si aşa a continuat o ora despre verbul „a fi”.
In altă zi le-am arătat că au şi ele, cuvintele, chimia lor, prefăcându-mă că nu ştiu că ei taman aveau dificultăţi la chimie. Citisem prin carţi de specialitate despre falsul eşec al copilului şi de atunci nu-mi dădea pace gândul că majoritatea copiilor „se pierd” prea uşor. Le-am cerut sprijinul intr-un fel naiv: cum e cu nucleul, cu electronii, ştiti voi, e ceva ce învăţaţi pe la alte discipline.
Cel mai mult le-a plăcut copiilor de la clasa a VI-a când au auzit că mă preocupă ceva ce au invăţat ei la fizică despre sistemul de referinţă, despre mişcare etc.. De fapt eram la poezia Iarna, de Vasile Alecsandri, dar o situaţie favorabilă m-a îndemnat să îndrăznesc, să găsesc şi alte „linii de fugă”, pentru comunicarea cu el, copilul.
Pentru mine, Td este momentul acela unic în care un copil zâmbeşte după ce i-am demonstrat ca ştie, dar nu ştie că ştie şi l-am ajutat să spună când nu a ştiut cum să spună.
Copiii de la clasa mea nu se mai miră când le propun să pregătească un material despre cal înainte de a ne ocupa de textul baladei Toma Alimoş. La sat mai sunt copii care se bucură să-ţi vorbească despre calul lor. Se bucură să vadă că te interesează ce ştiu ei despre calul lor, cum îl cheamă, de unde bea apă şi altele, şi altele.
Scriindu-mi modesta lucrare „de grad”, am găsit doar cateva materiale şi interviuri cu prof.Basarab Nicolescu. Am înteles că, pe calea aceasta întru cunoaştere,esenţa este Iubirea.
Am multe asemenea secvenţe, fiecare cu farmecul ei, despre care aş putea vorbi. Nu se succed dupa un scenariu fix. Sunt lucruri pe care le „leg” pentru înţelesul meu şi al copilului de gimnaziu, folosind numai ceea ce cunoaşte copilul de gimnaziu, copil de la sat, căruia pot să-i spun „uite, acum iţi arăt eu şi tu ai să ştii data viitoare; aşa cum te-au invatat să legi via – te-au invăţat, nu-i aşa? – da, doamna, da, da”. Şi copilul se bucură că ştiu şi eu câte ceva despre mica lui viaţă de dincolo de cei patru pereţi ai clasei; se bucură că ştiu şi eu că via se leagă şi se prăşeşte şi că uneori ştiu cum vorbesc babele de la biserică, iar alteori le aduc fraze proaspete culese prin mijloacele de transport in comun, fraze vii, pe care să le analizăm.
De o bună bucată de vreme simt că e nevoie de un alt fel de şcoală şi – uneori – între cei patru pereţi ai clasei noastre se deschid porţile unei lumi nebănuite, care este de fapt chiar sub ochii noştri, chiar în pagina cea mai comuna din manualul nostru tocit, de română, deoarece există şi o geometrie neeuclidiană şi o altă topologie.
Şcoala aceea – pe care şi-o doresc şi cei câţiva intervievaţi ale căror păreri le-am citit – este posibilă. Nu printr-o transformare radicală, ci prin comunicare/cuminecare si răbdarea de a învăţa pentru a cunoaşte.

***

Mă număr şi eu printre cei care simt că e nevoie de un alt fel de Şcoală, ca şi colegii mei de la liceul din Arad (pe care abia i-am descoperit) Am găsit că trebuie să vă împărtăşesc că am, într-un fel, o şcoală a mea între cei patru pereţi ai claselor de la gimnaziu. Nu utilizez scenarii fixe. Mi se revelează legătura dintre lucruri, legătura pe care nu ştiu când şi cum am învăţat să o văd. Şi îi învăţ că toate se leagă. Am inţeles că abordarea transdisciplinară este o atitudine la care poţi ajunge numai dacă iţi pasă şi dacă ai reuşit să-i arăţi unui copil că el ştie şi că vine la şcoală pentru cunoaştere, nu pentru ca tu – adultul – să-l pui in dificultate.
Când am inceput să scriu lucrarea mea despre „Dezvoltarea gândirii critice prin intermediul operei lirice in gimnaziu” nici nu bănuiam ce voi descoperi. E impropriu să spun „la capătul ei”, pentru că am sentimentul că lucrarea mea şi drumul meu sunt abia la inceput. Ar trebui să pot continua cu un modul: literatura- matematică- fizică- desen şi muzică; deocamdată, însă, mă bucur că am găsit alte linii de fugă şi că intuiţia nu m-a inşelat.

***
Secvenţă dintr-o lecţie:
Pe parcursul discuţiilor de la clasă am constatat că ei – copiii – erau foarte aproape de ideea că eul liric este ceva în carne si oase, ceva care face, drege şi culege şi care ar putea să apară de după colţ. Asta după ce am auzit într-una din compunerile lor „eul liric aşteaptă fiinţa iubită”, „eul liric ne transmite că…”, ba chiar „eul liric ne prezintă” [la o asemenea formulare zâmbesc in sinea mea: ” asta sună ca şi cum ai spune România-film prezintă… (cei care ştiu îşi amintesc, poate, genericul unor filme)]. Vocea aceea care, în poezie, comunică sentimentele, emoţiile, impresiile, ideile poetului ş.a.m.d., capătă – în gândirea copilului – materialitate.
Ce fac eu, ca facilitator al învăţării? zic facilitator, nu profesor, nu adult care deţine informaţii de teorie literară. Mă consider un facilitator al învaţării despre sine, in faţa copilului pe care îl pun în posesia eu -lui său înainte de a-l pune în posesia cunoştinţelor de teorie literară.

Definiţii ale eului liric sunt berechet în manualele noastre centrate pe obiective. Cu gândul acesta mă pregăteam să intru la clasa a VIII-a, unde urma să abordăm din nou genul liric. De data asta însă, spre deosebire de alţi ani, avusesem revelaţia că autorii manualului făcuseră o alegere fericită printr-o frază a lui Nicolae Manolescu: „Pentru poet, fiecare lucru are personalitatea lui şi lirismul înseamnă tocmai dezvăluirea personalitaţii latente a lucrurilor. Prin personalitate înţeleg sufletul tainic din lucruri.” Şi propun: „să citim ceea ce scrie pe banda verzuie din manualul tău” (n.n.- manual Humanitas)
[Rezumat: Clasa a VIII-a a fost cândva clasa a V-a; în orele despre părţile de propoziţie am convenit că fiecare parte de propoziţie are o culoare şi, după ce am discutat şi despre atributul adjectival, am scris o frază din care am şters apoi cuvintele şi a rămas numai culoarea cuvintelor; am comparat o frază în care fuseseră folosite adjective cu valoare de epitet cu o frază în care nu fuseseră folosite adjective, respectiv atribute adjectivale; şi ne-am minunat în faţa culorilor.
In clasa a VI-a am comentat împreună, fără teama, un text la prima vedere, în faţa auditoriului de la cerc.
Amintirile despre clasa a VII-a sunt legate mai mult de transformările prin care trece un copil la vârsta asta. I-am ascultat şi i-am înţeles, le-am lăsat timpul necesar transformărilor prin care treceau. Le-am auzit sufletul privindu-i cum se înalţă, cum se dezvoltă, am urmărit mai mult traiectoria privirii lor – spre fereastra – şi am folosit toate aceste schimbări ca să mai învăţăm câte ceva despre părţile de vorbire şi despre părţile de propozitie, despre diateza reflexivă înţeleasă prin intermediul reflexiei luminii de la fizică, despre complement privit prin intermediul reacţiilor chimice şi mai apoi despre expansiunea unei părţi de propoziţie prin intermediul formulei „a plus b, totul la pătrat”, anunţându-le câte lucruri frumoase ne aşteaptă în clasa a VIII-a. „Copii, in Universul acesta există o legătură in toate.”
După cum anticipasem, clasa a VIII-a a început într-un fel miraculos. Erau ei, cei din clasa a V-a şi din clasa a VI-a; în clasa a VII-a au devenit şi sunt acum în clasa a VIII-a].
Copilul citeşte fraza de mai sus (fără să ştie că trece şi proba lecturii unui text la prima vedere – ori poate ca el ştie, dar nu-mi mai spune că – la rândul lui – ştie încotro bate cerinţa/gândul meu) frumos, liniştit, atent la cuvinte.
După o tăcere ca între două catrene, un alt copil spune cu sfială: „Doamna…(e o clipă unică felul in care s-a arătat mirarea copilului) e un cuvânt…latente…azi la fizică am avut o lecţie la căldură…” „Sunt numai urechi”, îi răspund. Cor şi forfotă: unii extrag caietele de fizică, alţii spun „eu ştiu definiţia de la căldura latentă”. Mută de uimire în faţa firescului cu care ei inventariază cunoştinţele de la altă disciplină, nu mai scot niciun sunet, le comunic interesul meu doar prin gesturi; avem un limbaj al nostru, non-verbal, paraverbal, cum vreţi să-i spuneţi. Când am pus alături fraza criticului literar şi definiţia de la fizică, într-un caiet a prins contur un „eseu de cinci minute” care, pe moment, m-a uluit. In comunitatea noastră de cercetare se aud aplauze.
Td înseamnă, pentru mine, o clipă de zbor, o clipă de înalţare. Clipa asta o prinzi, o primeşti asemenea unei păsări care aşteaptă curentul prielnic, o suflare de vânt. O suflare. Copilul simte si el zborul, simte că este, simte că poate utiliza cunoştinţele pe care le are.
„Şi acum…textul de astăzi este…” Citeşte cu atenţie şi acasă, pentru că la următoarea întâlnire să explorăm textul care aparţine genului liric. Şi nu uita ce ai descoperit astăzi. Poate că acasă mai găseşti ceva de adăugat.
Td are nevoie de o evaluare amânată. Ce atâta grabă?
Şi da, când se aude soneria clasa răspunde cu un murmur de nemulţumire, netrucat, ca şi cum ar spune – chiar e nevoie sa ne deranjati cu soneria? Cei de la clasa a V-a sunt uneori şi mai simpatici: „Ooooof, chiar acum când era mai interesant !”

Aici ar putea începe o discuţie despre „timp”.

sus