Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Prima mea întâlnire cu transdisciplinaritatea-confesiuni

 

 CUM POŢI AJUNGE SĂ CREZI ÎN MIRACOLE 

prof. Camelia Circa-Chirilă

 Mereu am crezut că „Moise Nicoară” e locul în care visele prind viaţă. Şi mereu m-a copleşit concretizarea lor. Am înţeles însă că spiritul inconfundabil al acestei şcoli, calitatea umană şi intelectuală a profesorilor şi a elevilor ei sunt ingrediente incontestabile ale acestor concretizări. Şi totuşi… există vise la a căror realizare nici nu îndrăzneşti să visezi, acele gânduri copleşitoare şi măreţe care apar unele prea devreme, altele prea târziu, iar altele… pe neaşteptate!

Aşa s-a întâmplat că, după ce o provocare a fost lansată, cea a unui proiect transdisciplinar inovator pentru învăţământrul preuniversitar, după ce grupul de profesori temerari s-a adunat şi, inevitabil, a „studiat” conceptul transdisciplinarităţii susţinut de acad. Basarab Nicolescu, aplicându-l în cadrul unei teme ofertante, prin constituirea unor ateliere de cercetare transdisciplinară, a urmat popularizarea evenimentului în presa electronică. Un traseu firesc, s-ar zice. Însă cât de firesc e ca un academician cu recunoaştere internaţională, un profesor universitar şi un cercetător care îşi împarte zborurile în mare parte între Paris şi Bucureşti, respectiv Cluj – Napoca, între Africa de Sud, Costa Rica şi Mexic, să se oprească o clipă la Arad, la Colegiul Naţional „Moise Nicoară”, să cunoască şi să împărtăşească preocupările transdisciplinare din acest colţ de lume?

După o conferinţă susţinută în sala festivă a colegiului nostru, întâlnirea cu profesorii şi elevii din cadrul proiectului a stat sub semnul unei sensibilităţi aparte, în care dialogul cald, încurajarea senină şi bucuria spirituală s-au simţit şi în mesajul pe care domnul profesor Mircea Potocean, directorul colegiului, l-a transmis elevilor prezenţi la întâlnire: „Când predau postulatul lui Euclid, aş vrea să vi-l pot aduce să-l şi cunoaşteţi. Acum, când vorbim despre transdisciplinaritate şi despre cele trei axiome ale ei, aveţi şansa unică, nu doar să-l cunoaşteţi, ci chiar să staţi de vorbă cu părintele transdisciplinarităţii”.

O prezenţă caldă, magnetică, transmiţând pozitivism şi aprobând cu bucurie iniţiativa, creativitatea şi revelaţiile vizibile probabil pe chipurile celor prezenţi, un model autentic de umanitate se afla acolo, în şcoala noastră, în cabinetul de matematică, într-o zi luminoasă din toamna lui 2009, printre cei care aveau să continue să gândească şi să aplice principiile transdisciplinarităţii în educaţie.

Revenind la Arad doi ani mai târziu, pentru a fi numit doctor honoris causa de către Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”, o întâlnire de suflet s-a întâmplat într-un cadru non-formal, familiar, cu profesori din şcoală, alături de alţi invitaţi, adepţi ai TD. O întâlnire în care vorbele nespuse altădată, cântecul însoţit de toacă, altfel spus, celebrarea terţului tainic şi-a(u) găsit rostirea. Am trăit ceea ce domnul profesor scrisese la momentul primei întrevederi, aceea din şcoala noastră, pe o carte, “emoţia unei întâlniri deosebite, dincolo de timp”. Iar această emoţie, cu siguranţă, ne înalţă şi ne inspiră, pentru a o onora, la rândul nostru.

M-AM SIMŢIT REVOLTATĂ ŞI ÎN ACELAŞI TIMP PROVOCATĂ

            Daniela Marin-Corciu, clasa a-X-a A

Acum câteva săptămâni mi s-a oferit o carte. Dar nu una ca oricare alta. Transdisciplinaritatea de Basarab Nicolescu. Nici titlul, nici autorul nu îmi sunau familiare, fapt ce m-a făcut să privesc conţinutul cărţii cu o anumită reţinere. Am simţit nevoia de a mă documenta despre autorul cărţii, apelând la prietenul meu, Google. Am descoperit că domnului Basarab Nicolescu îi este dedicată o pagină de Wikipedia, ceea ce pentru un copil de 16 ani înseamnă foarte mult. Instantaneu, mi-am schimbat perspectiva faţă de cartea ce aveam să o deschid.

Trebuie să mărturisesc, cu toată sinceritatea mea, că prima lectură a fost făcută în tramvai  în timp ce făceam naveta casă-şcoală. Mă aşezasem pe unul dintre scaunele din spatele tramvaiului şi, cu un oarecare egoism, ascundeam cartea de restul persoanelor, din dorinţa de a nu împărtăşi tainele trandisciplinarităţii. Dar după ce le-am descoperit şi eu…a urmat şi a doua lectură şi…

Mă simt schimbată. Mă simt afectată şi mă simt revoltată.

Revolta a venit din cauza ignoranţei mele despre lume şi din cauza  mentalităţii mele ce mi-a părut deodată îngustă şi mărginită, după citirea acestei cărţi. Nu mi-a fost uşor să accept această ideologie ca şi o viitoare metodologie, din moment ce sunt – pardon, am fost – obişnuită cu o complet diferită abordare a vieţii şi a cunoaşterii. A existat o constantă bătălie între nevoia de a fi „open-minded” şi dorinţa de a închide cartea şi de a-mi vedea de lucrurile triviale ce îmi constituiau viaţa. Nu credeam că se mai poate găsi o diferită perspectivă asupra tuturor lucrurilor ce ne înconjoară decât cele deja cunoscute de om până azi.

Şi cică omul secolului XXI a ajuns departe în comparaţie cu omul cavernelor… Da, sigur. Am stat şi am reflectat. Am încercat să mă opresc din a le da dreptate principiilor enunţate în carte, pentru simplul fapt că păreau, şi în toată complexitatea lor sunt, atât de logice încât am simţit că ele contrazic toate lucrurile pe care le învăţasem până în acel punct. Este încă de neconceput adevăratul impact pe care îl va avea la scară universală, cu atât mai mult la nivelul omului de rând, perspectiva transdisciplinară.

Nu cred că mai este necesar să menţionez cât de dificil va fi să trecem barajul mental pe care omul îl deţine în momentul de faţă. Metodologia cercetării transdisciplinare se rezumă la trei mari arii de acoperire: logica terţului inclus, existenţa mai multor nivele de realitate şi nu în ultimul rând complexitatea. Acceptarea celor trei simultan a fost pentru mine şi va reprezenta şi pentru ceilalţi, cred, impedimentul major în aplicarea transdisciplinarităţii.

Ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi înăuntrul diverselor discipline şi dincolo de orice disciplină reprezintă cu adevărat contopirea disciplinarităţii, pluridisciplinarităţii cu interdisciplinaritatea, dând naştere astfel transdisciplinarităţii. Ea nu se reduce numai la subiect şi obiect, este mai presus de atât, astfel incluzându-le în ceva mai mult şi mai mare, mai presus decât ele însele. Ea cuprinde nimicul şi îl transformă în tot. Ea nu este albă, dar nici neagră. Ea este albă şi neagră în acelaşi timp. Transdisciplinaritatea scoate din discuţie exclusivismul.

Puţini vor reuşi să abordeze o asemenea temă, şi şi mai puţini vor reuşi să o şi înţeleagă, dar cei care vor da dovadă de rigoare, deschidere şi toleranţă vor fi ajutaţi de ternarul transdisciplinar să vadă lumea nu numai cu alţi ochi, dar şi din mai multe perspective culturale şi spirituale, la fel de adevărate.

 

 

 

TRANSDISCIPLINARITATEA M-A ÎNVĂŢAT SĂ IMI PUN ÎNTREBĂRI

                                                                     Ruxandra Ioana Neamu, clasa a-XI-a F

Prima mea întalnire cu transdisciplinaritatea a fost mai mult o întâlnire spirituală, intelectuală, în sensul în care, ea a avut loc între mine şi…o carte. Îndrăznesc să merg mai departe şi să spun că a fost mai mult decât o carte sau, aşa cum spune chiar domnul Basarab Nicolescu, în prefaţa acesteia: “O carte eveniment. O carte deschizătoare de drumuri”. Această carte se numeşte “Transdisciplinaritatea – De la un experiment spre un model didactic” şi a fost scrisă în urma unui proiect care a avut loc la Colegiul Naţional “Moise Nicoară” din Arad, proiect la care, din păcate nu am putut participa, deoarece în acea perioadă eram în febra examenelor de admitere la liceu şi încă nu făceam parte din colectivul acestui liceu. Coordonatoarea acestei cărţi a fost doamna profesoară Mirela Mureşan, cea care urma să-mi fie dirigintă chiar în toamna aceluiaşi an, în care am intrat în clasa a-IX-a.

Am considerat lectura acestei cărţi prima mea întâlnire cu transdisciplinaritatea, deoarece pentru mine, această “călătorie” a reprezentat pătrunderea într-o nouă lume, o lume în care multe lucruri au început să capete sens. Mi-am dat seama că aceasta este soluţia şi că ar trebui să vedem cu toţii transdisciplinaritatea ca pe o soluţie practică pentru viitor. Un concept care ar trebui să fie introdus, în primul rând, în sistemul educaţional din România. Cred, de fapt sunt mai mult decât sigură că doar aşa, noi tinerii, putem să ne formăm competenţe durabile în timp, să asimilăm informaţie pe care s-o şi înţelegem şi nu doar să memorăm şi să reproducem mecanic anumite lucruri pe care, ştim cu toţii, le uităm într-un timp foarte scurt. Dar, pentru a realiza acest lucru, educaţia transdisciplinară trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă şi să continue pe tot parcursul vieţii noastre.

Am citit în cartea menţionată mai sus, cuvintele domnului profesor Basarab Nicolescu, care spunea că “în lipsa echilibrului între fiinţa interioară şi cea exterioară e greu de găsit propriul loc în lume şi în societate; iar a nu-ţi găsi locul e principala cauză care generează plictiseala, meseria devine simplă obligaţie, neconformă cu propriile predispoziţii interioare; de aici violenţa, conflictul , dezordinea, demisia morală şi socială”. Citind acest lucru, o întrebare mi-a apărut în minte: O fi transdisciplinaritatea calea pe care toţi o cautăm? O fi modul în care putem să echilibram lumea noastră interioară cu cea exterioară şi în acest fel să ne găsim propriul sens şi să-l urmăm?

Prima mea întâlnire cu transdisciplinaritatea m-a învăţat un lucru pe care îl consider foarte important : să-mi pun întrebări.

                      

                                AMINTIRILE MELE…”TRANSDISCIPLINARE

                                                                                      Andrei  Neguț, clasa a- XII-a A

Îmi amintesc vag prima ședință de transdisciplinaritate din cadrul proiectului. Eram în clasa a-IX-a. De fapt, abia de-mi amintesc cum ajuns să mă implic în ceea ce urma să devină una din cele mai plăcute activități extracurriculare la care participasem vreodată! Aceasta, probabil, se datorează emoțiilor, stressului, neîncrederii, neîncredere în colegi, neîncredere în cadrul aparent dezorganizat, fără vreo urmă de formalitate, neîncredere în presupusele alter-ego-uri ale profesorilor, pe care nu avusesem ocazia să-i cunosc  într-o manieră non-convenţională, neîncredere în reușita acestui proiect. Dar nu eram singurul: ceilalți colegi îmi împărtășeau sentimentele, domnii profesori aveau și ei vădite urme de emotivitate. Mă simțeam ca într-un vapor pe cale să se scufunde și puteam urmări cum sentimentele mele se reflectă și în privirile sceptice ale celorlalți participanți.

Îmi amintesc cum doamna profesoară Mureșan și-a început discursul de introducere, toți îndreptându-ne privirile către dânsa. Deși vorbea fluent, coerent, parcă discursul nu era potrivit. Parcă nu știa cum să pună problema. Aceasta mi-a alimentat neîncrederea și mai mult. Tot acest proiect era aidoma unui copil, care încearcă să meargă în două picioare, se împiedică, zâmbește, se ridică, iar încearcă, etc. Nu a trecut mult, însă, până am realizat că nici eu n-aș fi fost capabil să pun mai bine problema transdisciplinarității: era un concept total nou, unul vag definit și foarte greu de digerat pentru mințile noastre încuiate, dornice de exactitate, pe care încă îmi place să le asemăn cu niște mașinării industriale rezultate dintr-o mentalitate industrialistă. De fapt, chiar despre asta era vorba: abordarea unor concepte abstracte sau a unor situații comune, din alte perspective. Perspectiva transdisciplinară implica apelarea la cunoștințele mai multor materii școlare simultan, materii care sunt predate de persoane diferite, în ore diferite, materii care, practic, nu sunt suprapuse sau interconectate, de bine, de rău.

Inițial, am abordat tema „măștii”. Unora le era greu să se desprindă de teatru. Altora le era greu să privească masca altfel decât ca pe un simplu obiect fizic. Pe scurt, s-a dat foc de voie prejudecăților, iar asta a fost intenționat. Prin greșeli, prin ceea ce inițial ni s-a părut nonsens, am ajuns să depășim mentalitatea aceea care nu ne permitea să gândim mai liber. Dar la sfârșit, a apărut o nouă problemă: şedințele nu aveau nicio concluzie. Din nou, unii erau foarte nemulțumiți. Aici a intervenit mecanismul acela cu care suntem obișnuiți de mici: abordezi o problemă, o rezolvi, obții răspunsul, ești răsplătit într-un fel sau altul. Acest mecanism este, de altfel, întâlnit și la șoarecii de laborator, care sunt puși să apese o manetă pentru a primi o granulă de mâncare. După cum am realizat, acesta nu este cel mai bun mod de a aborda problemele, deoarece închide multe drumuri și căi, prin chiar prin logica umană, binară.

De-a lungul următoarelor săptămâni, am reușit să asaltăm fortăreața aparent inexpugnabilă a minții libere și a învățării transdisciplinare. După parcurgerea mai multor teme filozofice, etice, religioase, subiecte de altfel sensibile în viața cotidiană, după multe discuții moderate de neobosita doamnă Mureșan și alți profesori precum doamna Toader , doamna Portal, Circa-Chirilă Camelia, Șimonca Diana, Hurdea Mircea, domnul director Potocean Mircea, domnul și doamna  Bereteu, doamna Ciurel Luminița și alții care, sper eu, mă vor scuza pentru omitere, am ajuns să cunoaștem și pe patronul spiritual al proiectului nostru, domnul Basarab Nicolescu, un om de o incontestabilă genialitate, fără de care acest proiect nu ar fi avut loc. Basarab Nicolescu, acum Doctor Honoris Causa, şi al UVVG din Arad a susținut în sala festivă a școlii noastre o conferinţă, în care, dincolo de multe altele, a explicat principiul terțului inclus, într-un discurs memorabil. Acest principiu, validat în domeniul  fizicii cuantice explică faptul că cele două stări antagonice, „da” și „nu” pot coexista, fără să se anuleze; dar nu voi intra în detalii, lăsând acest exemplu ca o provocare a capacității de depășire a ideilor preconcepute, potenţialitate intrinsecă a fiecăruia  dintre noi.

În final, am realizat cu toții un lucru: ceea ce făcusem atunci, în acel prim proiect didactic transdisciplinar, urma să fie mediatizat, urma să schimbe ceva, nu a fost doar distracție în van sau discuții de dragul discuțiilor; am făcut primul pas spre un alt sistem de învățământ, mai bun: un sistem fără discriminări, în care elevii conlucrează pentru a rezolva problemele lumii în care trăim, în care fiecare are un cuvânt de spus și fiecare are ceva nou de învățat de la celălalt. Un sistem care să reformeze nu generația actuală, dar viitoarele generații, pentru o societate mai deschisă, modernă . Iar acest nou sistem nu poate fi decât transdisciplinar!

 

 

O DUBLĂ DESCOPERIRE: TAINA SCRISORII DIN TABLOU

ŞI TAINA CUNOAŞTERII TRANSDISCIPLINARE

                                                                              Andreea Cibotariu, clasa a-X-a A

Prima mea întâlnire cu transdisciplinaritatea s-a produs fără să ştiu: în cadrul unui proiect, despre scrisoare, propus de doamna profesor Mirela Mureşan, în orele de limba şi literatura română, anul trecut, când eram în clasa a-IX-a. Am trăit o experienţă transdisciplinară şi abia mai apoi am înţeles ce înseamnă asta şi ce mi s-a întâmplat, de fapt. Am făcut, practic, o dublă descoperire: cea a tainei pe care o poate ascunde o banală scrisoare şi cea a tainei pe care ne-o dăruieşte o miraculoasă cale de cunoaştere: metoda transdisciplinară. Mie, personal, mi-a schimbat în întregime felul în care am privit lumea şi cred că nu sunt singura care am ajuns la această concluzie, dintre cei care am participat la realizarea acestui proiect. Dar ce a făcut acest proiect atât de special?

            Unul dintre motive este felul original în care a trebuit abordată fiecare cerinţă. Am avut doar câteva criterii. În rest, totul a depins de imaginaţia noastră şi de cunoştinţele anterioare.

            Totul a început de la o lecţie simplă despre scrisoare. Imaginaţi-vă impactul nostru când doamna profesor ne-a propus acest proiect, întreaga clasă considerând că aceste bucăţi de hârtie, scrise şi introduse într-un plic pentru a fi trimise, au dispărut de mult timp. Însă de-a lungul realizării proiectului, cu toţii am descoperit că scrisorile încă fac parte din viaţa noastră . Ele sunt încă prezente în literatură şi în artă şi vor mai fi mult timp.

            Cerinţele proiectului nu au fost deloc uşoare. Pentru îndeplinirea lor a trebuit sacrificat mult timp, înţelegere, răbdare şi atenţie. Astfel proiectul presupunea împărţirea clasei în grupuri egale. Fiecare grupă a ales un bileţel cu numele unui tablou pictat de Vermeer, în care erau reprezentate câte o scrisoare şi câte o femeie, iar pe baza tabloului ales a trebuit să se informeze şi să scrie un scurt istoric al acestuia. Apoi fiecare membru al grupei a avut de redactat o schiţă şi o biografie a personajelor din tablou, un eseu cu titlul “Ce-mi spune mie tabloul?” şi o scrisoare cu un posibil conţinut al celei din tablou, plus un jurnal al desfăşurării proiectului, realizat separat de mine, în calitate de coordonator din partea elevilor. Însă toată munca depusă a meritat, ea fiind compensată de satisfacţia obţinerii unui produs atât de complex.

            Mai târziu însă, am realizat că proiectul a fost relativ uşor, că cerinţele au fost destul de simplu de abordat şi că, de fapt, ceea ce ne-a îngrozit pe noi era faptul că nu mai facuserăm niciodată aşa ceva. Era paradoxal pentru noi să vorbim despre tablouri şi ceea ce reprezintă ele în orele destinate lecţiei despre scrisoare. Mie chiar mi se părea că scrisoarea avea un rol prea nesemnificativ în acest proiect faţă de celelalte tipuri de text, ca mai apoi să îmi dau seama că lucrurile învăţate trebuie folosite împreună şi nu separat, că pentru a redacta acea scrisoare era necesar să trecem prin toate celelalte etape şi că acest lucru nu a făcut decât să ne ajute să folosim tot ceea ce ştim, pentru rezolvarea unei cerinţe şi nu doar să învăţăm mecanic.

            Astfel am ajuns şi la cel de-al doilea motiv care a făcut proiectul atât de special şi unic. Noi eram învăţaţi ca obiectul cunoaşterii să fie descompus în bucăţi pentru a-l studia şi a-l înţelege. Însă nimeni nu suda aceste bucăţi la loc pentru a alcătui întregul. El rămânea fragmentat şi niciodată deplin înţeles. Proiectul “ne-a forţat” într-un fel să sudăm bucăţile. A fost complicat şi a creat confuzie, dar, în sfârşit, am înţeles în ce lume trăim.

            Lăsand la o parte momentele de confuzie şi dificultate, prin care am trecut de-a lungul desfăşurării proiectului, acesta a fost chiar amuzant. Sunt sigură ca nimănui nu i-a displăcut proiectul. Felul în care analizam fiecare detaliu al tabloului pentru a înţelege mesajul său şi descoperirea posibilului mesaj din interiorul scrisorii era foarte interesant sau felul liber, original şi interactiv în care grupele şi-au prezentat lucrările.

            Am avut multe de câştigat în urma proiectului şi aş fi cu adevărat încântată dacă acest tip de aplicare a lucrurilor învăţate s-ar efectua mai des. Am descoperit o lume nouă, în care totul are o legatură, totul are un sens, dar totodată mai multe întrebări au apărut în viaţa noastră. Simţim acea nevoie de a crea legături între lucruri neînţelese, pentru a afla ce este dincolo de ele, iar senzaţia descoperirii este uimitoare, de împlinire la nivelul cel mai înalt . Dar oare câte alte mii de lucruri pot fi aduse împreună? Le vom afla vreodată?

 

TRANSDISCIPLINARITATE ÎN ŞCOALĂ ŞI ÎN VIAŢĂ

                                                         Tulia Alexandra Savulov, clasa a-XII-a A

Acum aproximativ trei ani, s-a organizat în şcoală un proiect didactic de transdisciplinaritate. La început, nu ştiam exact despre ce este vorba, însă m-am înscris din pură curiozitate. În primul rând, ni s-a prezentat conceptul de transdisciplinaritate, după care, în cadrul următoarelor întâlniri am discutat despre importanţa acesteia în diverse domenii de activitate. De asemenea, am avut ocazia de a aplica tot ceea ce discutam prin diverse activităţi desfăşurate în echipă. După finalizarea proiectului, pot spune că am avut o altă viziune asupra lumii, aşa cum vă puteţi imagina, mult mai puţin fragmentată.

După încheierea proiectului, a avut loc o întâlnire cu domnul Basarab Nicolescu, chiar la Colegiul Naţional Moise Nicoară, în cadrul căreia am avut posibilitatea de a discuta cu acesta despre cele desfăşurate în proiect şi de a-i pune diverse întrebări. Această întâlnire a fost o experienţă foarte plăcută, care a consolidat ceea ce am învăţat şi am discutat în timpul desfăşurării proiectului.

Recent, domnul Basarab Nicolescu a fost numit Doctor Honoris Causa în cadrul Universităţii Vasile Goldiş din Arad. Deşi atmosfera nu a fost neapărat cea aşteptată de către noi, elevii care am participat la ceremonie, ne-am simţit onoraţi pentru că am avut oportunitatea de a fi prezenţi la un asemenea eveniment. De această dată însă, nu am mai avut posibilitatea de a discuta personal cu domnul academician, dar am rămas, încă o dată, cu o imagine frumoasă despre el, completată de  discursul său despre influenţa şi necesitatea transdisciplinarităţii în ceea ce priveşte învăţământul superior modern.

Dar adevăratele consecinţe ale participării mele la acest proiect s-au făcut simţite pe parcursul anilor. În aceşti trei ani, de după finalizarea proiectului, pot spune că am avut parte de numeroase experienţe inedite, care mi-au demonstrat, încă o dată, că a vedea lumea prin prisma transdisciplinarităţii poate fi extrem de folositor şi că lumea este un întreg care nu poate şi nici nu trebuie să fie fragmentat.

De aceea, pot spune că am trăit efectiv aplicabilitatea acestui proiect şi cu ajutorul căruia am reuşit sa îmi deschid mintea şi sufletul spre o nouă modalitate de percepere a lumii, într-un mod plăcut şi o atmosferă relaxată alături de colegii şi profesorii mei.


TRANSDISCIPLINARITATEA –  O REVOLUŢIE ÎN ARTA CUNOAŞTERII-

                                                                         Iulia Pop, clasa a XI-a F

Iată ce am înţeles eu că ar fi transdisciplinaritatea, după ce am citit cartea ce relata experimentul desfăşurat acum doi ani în şcoala noastră.

Transdisciplinaritatea nu este o rezolvare-instant a tuturor problemelor, ci un mod de a le înţelege mai bine şi de a fi mai aproape de adevărul obiectiv şi subiectiv, nemodificat de circumstanţe. Ea nu numai că permite saltul dintr-un domeniu în altul, ci este chiar trambulina, ce funcţionează ca o cheie spre îmbogăţirea cunoaşterii.

            Einstein a spus, la un moment dat, că el nu se consideră mai deştept decât restul lumii, ci doar mai inspirat pentru că pune mai multe întrebări  şi totodată, le caută răspunsuri. Consider că odată cu metodologia transdisciplinară se pot naşte multe răspunsuri, dar şi mai multe întrebări, şi,  implicit  cu apariţia mai multor întrebări, şansele de înţelegere cresc considerabil.Transdisciplinaritatea eu o văd ca pe o revoluţie în arta cunoaşterii!

Cel mai bun lucru referitor la transdisciplinaritate este că oferă libertate totală. Este accesibilă atât intelectualilor cât şi oamenilor obişnuiţi, copiilor şi adulţilor. Se vorbeşte despre un declin al intelectualilor, despre un dezinteres al generaţiilor tinere actuale, faţă de cultură. De ce să nu vedem în transdisciplinaritate o cale către trezirea căutătorului de adevăr şi cultură din fiecare tânăr ?

Desigur, transdisciplinaritatea nu ar putea exista fără cunoaşterea disciplinară! Trebuie puternic susţinută afirmaţia că transdisciplinaritatea nu vine să anuleze cunoaşterea disciplinară, ci  să combine informaţii din toate domeniile, să combine metode diferite şi să construiască o perspectivă integratoare.

De la marile întrebări ale lumii, cum ar fi: Ce există în afară de ceea ce ştim că există? Cine sunt eu? până la cele specifice omului simplu: De ce există atâta violenţă? Oare cum pot fi animalele atât de diferite ca formă, şi totuşi asemănătoare în atâtea obiceiuri?, De ce există atâtea religii? etc. transdisciplinaritatea poate oferi răspunsuri complexe.

Susţin că transdisciplinaritatea este podul între dorinţa de cunoaştere şi actul cunoaşterii, dintre trăirea ascunsă în cărţi şi în întrebări, în noi şi în lume.

 

AU CITIT CARTA TRANSDISCIPLINARITĂŢII ŞI AU ÎNŢELES CĂ….

În opinia mea, ideile transdisciplinarităţii sunt aplicabile, dar necesită o schimbare totală a mentalităţii omului secolului XXI.

Transdisciplinaritatea propune o înţelegere mai aprofundată a universului şi a fiinţei umane, dar şi egalitatea între fiinţele umane. Mentalitatea omului, încă influneţată de separările sociale prezente în secolele trecute, pune accentul pe valorile materiale mai mult decât pe cunoştinte. Omul secolului XXI va prefera să îşi dedice viaţa atingerii unei valori materiale ideale pentru el, decât atingerii unui nivel de cunoaştere superior cu ajutorul transdisciplinarităţii. De aceea, consider că singurul mod în care ideile transdisciplinarităţii sunt aplicabile este schimbarea mentalităţii oamenilor, promovând cunoaşterea şi cultura şi eliminând barierele dintre oameni create de diferenţele materiale.

Desigur, transdisciplinaritatea rămâne încă la stadiul de utopie, schimbarea mentalităţii umane fiind un proces ce nu se poate înfăptui peste noapte.

 

                                                                                              Vlad Ionescu, clasa a X-a

 Carta Transdisciplinarităţii prezintă o idee nouă, inovatoare.

            Cred că transdisciplinaritatea reprezintă într-adevăr singurul mod în care viitoarele generaţii vor reuşi să facă faţă asimilării tuturor cunoştinţelor acumulate de omenire până acum şi, astfel, să evolueze. Însă acest lucru mi se pare deocamdată o utopie.

Pentru ca o mentalitate nouă să ia naştere, pentru ca oamenii să reuşească să treacă graniţele care despart ştiinţele unele de altele, va trebui să treacă mulţi ani şi, cu siguranţă, un eveniment fără precedent, care să schimbe cursul istoriei va trebui sa aibă loc.

Consider că ideea transdisciplinarităţii este una revoluţionară, necesară, chiar esenţială, şi este bine ca ea să înceapă să fie adoptată (de cei capabili să o înţeleagă şi să o aplice), însă sunt mulţi care nu o vor primi, care o vor condamna.

                                                                                    Simona Dumitrescu, clasa a X-a

În ciuda unor greşeli pe care omenirea le-a făcut şi le va face, ea tot va găsi o scăpare, o ieşire, oricât de mare ar fi problema, s-ar găsi o soluţie, chiar dacă ea ar fi extremă. Dovada sunt războaiele care au venit şi au trecut, evul mediu şi timpurile inchiziţiei, când omenirea a arătat cât de inconştientă şi iraţională poate fi. Orice ‘decalaj’ ar exista, el va fi depăşit.

Sunt de acord că trebuie o anumită mentalitate pentru ‘viitor’, dar nu există nicio regulă, nu există niciun timp pe care să ne putem baza. Omul a demonstrat adaptabilitatea sa de

 nemărginit şi doar asta îl va duce în viitorul construit de sine.

Omul întotdeauna caută răspunsuri la întrebările pe care şi le adresează, iar, dacă eşuează în a le găsi, îşi va imagina singur răspunsurile, astfel încât să fie satisfăcut. Aşadar, în ciuda tuturor încercărilor de a reflecta obiectiv asupra existenţei sale şi a scopului său în această viaţă, el întotdeauna îşi va eticheta adevărul pe care îl vede, în funcţie de dorinţe şi de credinţe….

 Robert Stoll, student, anul II

sus