Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

TRANS SAU COINCIDENTIA OPPOSITORUM

 

                                                                  LAURA ARDELEAN

                                                               Masterand la Universitatea de Vest Timişoara

 

            Trans nu este un cuvânt necunoscut pentru majoritatea dintre noi. Se găsește în aproape toate limbile vorbite la nivel international – spre pildă, în engleză, franceză, spaniolă sau italiană. Pentru a ilustra acest lucru, vom lua în considerare termenul englezesc transfer, termen de origine latină, compus din prepoziția trans și radicalul verbului fero „a purta”. Aproximativ aceeași formă e moștenită și de celelalte trei limbi menționate mai sus (astfel, în franceză avem forma transfert, în spaniolă transferencia, iar în italiană transferimento).

            Ca atare, trans e o noțiune cu care suntem familiarizați deja, astfel, dacă am fi în situația de a explica acest termen, imediat vom și da răspunsul: „dincolo de”. Prin urmare, ceva ce rezidă „dincolo de culturi” e un element care reunește respectivele culturi, un aspect comun tuturor acestora. Totuși, la ce ne referim atunci când folosim termenul de trans? Ce realitate actualizăm utilizând acest cuvânt? În ce context această noțiune a fost pronunțată pentru întâia oară?

            Spre a răspunde acestor întrebări, trebuie să facem un salt înapoi în timp, până în perioada în care se vorbeau limbile din care au descins graiurile vorbite astăzi. Astfel, trans e un cuvânt foarte vechi, redând un aspect esențial al gândirii primitive. Acest termen își are punctul de plecare în vechile limbi Indo-Europene.

            Una dintre limbile antice cele mai complexe este sanscrita. Vocabularul său abundă în termeni ce reflectă diferite niveluri de gândire, iar gramatica sa foarte bine structurată îi permite cititorului ca mai întâi să înțeleagă esența unui cuvânt (și prin el, a realității care îl transcede), ca apoi să observe cum această esență prinde formă concretă prin aceea că au loc diverse schimbări fonetice și se adaugă diferite terminații unor rădăcini de bază care nu se folosesc în vorbire.

            Am recurs la această paranteză spre a se înțelege mai bine ceea ce urmează în legătură cu varianta sanscrită a cuvântului care face obiectul discuției noastre. Pentru această limbă, dicționarul sanscrit-englez al lui Arthur MacDonell (1893), oferă rădăcinii trī semnificația „a traversa, a ajunge la capătul a ceva, a împlini, a desăvârși, a trece prin” (p.111). Însă, așa cum am precizat și mai sus, sanscrita vorbită nu folosește forma trī, ci pe cea de tar-, formă căreia i se adaugă diferite terminații, rezultând astfel substantive și verbe. Cu toate acestea, rădăcina de bază prezintă mai mult interes pentru articolul de față, fiindcă există o asemănare curioasă între acest trī și numeralul tri (cu ri scurt) cu sensul de „trei”. În concluzie, această situație nu e o simplă întâmplare, dimpotrivă, există o legătură reală între ideea de „transgresie” și „terțul inclus” (concept propus de Domnul Profesor Basarab Nicolescu). Chiar și etimologia cuvântului trans dovedește faptul că numai un al treilea element poate transcede și reuni două aspecte contrare.

            Bineînțeles, unei gândiri de o asemenea profunzime ca cea care a dat nastere sanscritei, nu i-ar fi putut scăpa revelarea unui aspect atât de esențial. Așa cum am precizat și în cele spuse mai sus, mentalitatea primitivă, alături de cea antică, precum și reflectarea acestora la nivelul limbajului, reprezintă punctul de plecare în explicarea etimologiei acelor termeni ce redau adevăruri universale, insurmontabile. Primitivii și anticii au reușit aceasta, întrucât, la nivel mental, erau mult mai conectați la o anumită realitate superioară pe care încercau să o înțeleagă, fiindcă se simțeau depășiți și copleșiți de această putere căreia i-au dat numele de „divină”, putere ce se coboară din „înalt”, deci din transcendent. De asemenea, au încercat să atragă respectiva putere de partea lor prin diferite ritualuri create chiar în acest scop, ritualuri unde aveau loc diverse sacrificii și se pronunțau numeroase incantații, pentru ca Divinul să le răspundă oamenilor în acord cu credința lor.

Mai mult decât atât, vom aduce în discuție o idee formulată pentru prima dată de către antropologul francez Lucien Lévy-Bruhl. E vorba despre „legea participației” tuturor lucrurilor și ființelor la o reprezentare colectivă (« Sous des formes et à des degrés divers, tous impliquent une « participation » entre les êtres ou les objets liés dans une représentation collective. »[1]). De aceea, e important să subliniem faptul că, pentru primitivi, aspecte precum incertitudinea ori îndoliala erau inexistente. Ei doar simțeau influența acelor realități atât de teoretizate – și chiar respinse! – în ziua de azi. Însă ei nu aveau îndoieli, fiindcă nu puteau contrazice aceste influențe exercitate asupra lor și care corespundeau celor mai profunde direcții aflate în stare de latență în fiecare dintre sufletele lor.

După ce am insistat în câteva rânduri asupra acordului dintre limbă și gândire, ne vom referi la spațiul mediteranean, referitor la care vom considera încă doi termeni ce desemnează aceeași idee ca și rădăcina sanscrită trī. E vorba despre varianta greacă a acestei noțiuni. Aici, întâlnim rădăcina tér- ce a dat naștere unor termeni precum térma, térmōn, térthron, cu toții având sensul de „limită, punct extrem”. Mai mult, forma grecească a numeralului „trei” e treis, tría. Corpul comun al acestor termeni e reprezentat de radicalul tr- care nu e altceva decât apofonia la grad zero a lui tér-[2].

Pornind de la varianta greacă, corespondența dintre sensul cuvintelor derivate din radicalul tér- și numeralul „trei” reflectă o concluzie interesantă: punctul ultim al realității se găsește în cel de-al treilea element.

           O limbă clasică Indo-Europeană de dată mai recentă, latina, oferă o formă similară pentru ideea de transgresie. E vorba despre prepoziția trans menționată încă din primele rânduri ale acestei prezentări. Charlton T. Lewis and Charles Short în dicționarul lor latin, explică acest cuvânt în felul următor : „dicolo de, în cel mai îndepărtat punct al”.

            Mai mult decât atât, și în latină găsim aceeași analogie cu numeralul „trei”. Romanii îl numeau trēs (treis sau trīs). Aici, atât prepoziția, cât și numeralul, prezintă una și aceeași rădăcină : tr- (apofonie la grad zero). Așadar, latina, mai mult decât alte limbi Indo-Europene, reflectă explicația oferită de Domnul Profesor Basarab Nicolescu în legătură cu etimologia cuvântului trans și înrudirea lui cu numeralul „trei”. Reprezentativă în acest sens e următoarea precizare din lucrarea Transdisciplinaritatea. Manifest: „Cuvintele trei și trans au aceeași rădăcină etimologică : « trei » semnifică transgresiunea lui doi, ceea ce se află dincolo de doi.” [3].


[1] Lucien Lévy-Bruhl, Les fonctions mentales dans les sociétés inférieures (1910), p.54, http://classiques.uqac.ca/classiques/levy_bruhl/fonctions_mentales/fonctions_mentales_1_2.pdf.

[2] În limbile Indo-Europene, rădăcinile sunt alcătuite din două sau trei elemente. În general, sunt formate din două consoane simple care, în anumite situații, permit prezența unei anumite vocale între ele. De exemplu, în greacă, există trei combinații posibile (cunoscute drept „grade apofonice sau alternanțe vocalice calitative”): gradul normal (vocala e se află între consoane); gradul plin (vocala o stă între consoane) și gradul zero (nu există nicio vocală între consoane).

 

[3] Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, traducere din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Editura Junimea, Iași, 2007 p.66.

sus