Colegiul National "Moise Nicoara" Arad

Transdisciplinaritatea- în definiţia riguroasă a lui Basarab Nicolescu

Drd. IRINA DINCĂ
Universitatea de Vest Timişoara

Termenul de transdisciplinaritate se regăseşte astăzi în tot mai multe proiecte, cu precădere din sfera educaţiei, cunoscând o uimitoare diseminare, care nu este însă întotdeauna dublată de o înţelegere adecvată a viziunii ce stă în spatele acestui concept. Pentru ca această înţelegere să fie posibilă, familiarizarea cu principiile transdisciplinarităţii este stringent necesară pentru surmontarea oricăror confuzii conceptuale şi pentru a evita periculoase derapaje în aplicarea unei viziuni transdisciplinare. Definiţia riguroasă a transdisciplinarităţii este formulată de Basarab Nicolescu, cel care a dezvoltat conceptul introdus de Jean Piaget în 1970 şi l-a lansat pe plan mondial, completându-l prin sensul de „dincolo de orice disciplină”, esenţial pentru înţelegerea deplină, netrunchiată, a acestuia:
„Transdisciplinaritatea priveşte – aşa cum indică prefixul «trans» – ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele ei fiind unitatea cunoaşterii.” [1] (Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest)
În continuare, voi urmări liniile de forţă ale metodologiei transdisciplinare, aşa cum este ea configurată de Basarab Nicolescu, şi voi sublinia câteva derive şi confuzii neavenite, care pot să denatureaze sensul autentic al trandisciplinarităţii.
Metodologia transdisciplinară se fundează, în viziunea nicolesciană, pe trei piloni esenţiali, cele trei axiome ale transdisciplinarităţii:
1. Axioma ontologică: existenţa mai multor niveluri de Realitate, fiecare presupunând un ansamblu de legi generale (în cazul sistemelor naturale) sau norme generale (în cazul sistemelor sociale), inadecvate celorlalte niveluri de Realitate existente. Realitatea nu este omogenă, ea este pluristratificată, fiecare nivel al ei având propriul set de legi, diferite de cele ale celoralte niveluri. Basarab Nicolescu oferă exemplul care i-a şi prilejuit intuiţia discontinuităţii ce separă radical fiecare nivel de Realitate de cel imediat anterior, respectiv următor: legile valabile la nivelul macrofizic, cele ale fizicii clasice, sunt total diferite de cele care guvernează nivelul microfizic, al lumii cuantice. De pildă, cauzalitatea se manifestă complet diferit la cele două niveluri: dacă în primul, cel vizibil, cauzalitatea locală implică o înlănţuire de cauze şi efecte imediate, la celălalt nivel, cel cuantic, entităţile sunt non-separabile, ele interacţionează independent de distanţa fizică ce le desparte, existând aici o cauzalitate globală întru totul diferită de cea locală. Aşadar, nivelurile de Realitate se deosebesc prin legile diferite ce le guvernează şi nu se confundă cu „nivelurile de organizare”, care aparţin unuia şi aceluiaşi nivel de Realitate, respectând aceleaşi legi, fiecare nivel de Realitate putând avea în structura sa mai multe niveluri de organizare.
Basarab Nicolescu distinge Realitatea, înţeleasă ca un construct ideatic, „ceea ce rezistă experienţelor, reprezentărilor, descrierilor, imaginilor sau formalizărilor noastre matematice” de Real, ceea ce este, dar nu poate fi niciodată în totalitate cunoscut. Discontinuitatea implică existenţa, între nivelurile de Realitate şi dincolo de ele, a unei zone de non-rezistenţă, care nu poate fi prinsă de experienţele, reprezentările, descrierile, imaginile sau formalizările noastre matematice, o zonă de transparenţă absolută care este asociată sacrului. Această zonă de transparenţă face posibil fluxul de informaţie ce traversează toate nivelurile de Realitate, asigurându-le coerenţa şi autoconsistenţa – fiecare nivel de Realitate este ceea ce este datorită celorlalte niveluri de Realitate existente; de pildă modificarea infimă a unei constante la nivelul cuantic ar perturba nivelul macrofizic, care ar influenţa la rândul său nivelul cosmic, făcând imposibilă chiar existenţa planetelor.
2. Axioma logică: emergenţa terţului inclus. Logica terţului inclus, spre deosebire de cel de-al treilea principiu al logicii aristotelice, al terţului exclus, recunoaşte existenţa unui al treilea termen, T, care este în acelaşi timp A şi non-A. Un exemplu la îndemână, tot din nivelul microfizic: entitatea cuantică este în acelaşi timp particulă şi undă, fără a fi nici doar particulă, nici doar undă. Viziunea unei Realităţi pluristratificate implică existenţa unor straturi de discontinuitate ce separă radical fiecare nivel de Realitate de cel imediat anterior, respectiv următor, iar saltul dintr-un nivel în altul este posibil, după cum dezvăluie exemplul saltului de la nivelul de Realitate al fizicii clasice (particulă sau undă) la cel al fizicii cuantice (entitatea cuantică), doar prin mijlocirea „logicii verticale” (Mihai Şora) a terţului inclus.
Basarab Nicolescu distinge trei terţuri: terţul inclus logic, teoretizat de Ştefan Lupaşcu, terţul inclus ontologic, în care operatorul logic este corelat saltului dintr-un nivel de Realitate în altul, şi Terţul Ascuns, care joacă un rol vital în interacţiunea dintre Obiectul transdisciplinar – „ansamblul nivelurilor de Realitate şi zona sa complementară de non-rezistenţă” – şi Subiectul transdisciplinar – „ansamblul nivelurilor de percepţie şi zona sa complementară de non-rezistenţă” – , întrucât face posibilă, prin zona de transparenţă absolută, comunicarea dintre fluxul de informaţie ce străbate lumea exterioară şi fluxul de conştiinţă ce traversează universul interior.
3. Axioma epistemologică: acceptarea complexităţii. Începutul de secol XXI ne oferă o provocare fără precedent: ne confruntăm cu un boom informaţional imprevizibil, descoperim o Realitate din ce în ce mai complexă, iar modul nostru de a încerca să o înţelegem nu este adecvat acestei avalanşe de informaţii derutante şi contradictorii. Încă din Antichitate s-a încercat o simplificare şi o „disciplinare” a cunoaşterii prin sistematizarea cunoştinţelor în câteva discipline fundamentale, dintre care unele se studiază şi astăzi la şcoală. Fiecare nouă încercare de simplificare aduce însă o nouă afirmare a complexităţii, care se arată în toate domeniile, în ştiinţă, artă, societate etc., ea avându-şi sursa deopotrivă în mintea noastră şi în natura lucrurilor. Fiecare disciplină îşi revendică un singur nivel de Realitate, îşi formulează propriile legi. Realitatea astfel parcelată se pulverizează în fragmente din ce în ce mai mici odată cu multiplicarea specializărilor. Secolul XX a adus un adevărat big bang disciplinar, s-a ajuns, după cum ne avertizează Basarab Nicolescu, la incredibila cifră de 8000 de discipline, hiper-specializarea într-una dintre acestea, implicând inevitabil ignoranţa şi incompetenţa în celelalte 7999.
Explozia complexităţii, deopotrivă sursă şi efect al acestui big bang disciplinar, a trezit două posibile interpretări: fie ea este haotică, fără nicio ordine, caz în care cunoaşterea devine imposibilă, fie ea ascunde o nouă ordine şi o simplitate mai subtilă, cerând însă imperios o nouă formă de cunoaştere. „Complex” („ceea ce este ţesut împreună”) nu este sinonim cu „complicat”, aşadar nu se opune simplicităţii, iar complexitatea deconcertantă a unui nivel de Realitate poate fi simplitatea unui alt nivel de Realitate. Transdisciplinaritatea se fundează pe o acceptare a complexităţii, aşa cum este ea înţeleasă de Edgar Morin şi Paul Cilliers, întrucât unitatea deschisă a tuturor nivelurilor de Realitate presupune pluralitatea lor complexă. Există o complexitate orizontală, a unui singur nivel de Realitate, inerentă fiecărei discipline, şi o complexitate verticală, pusă în lumină de transdisciplinaritate, prin traversarea mai multor niveluri de Realitate prin mijlocirea logicii terţului inclus.

Transdisciplinaritatea riscă să fie deformată prin câteva grave confuzii, prin reducerea ei la:
1. INTERDISCIPLINARITATE – transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta, prin care se pot crea noi discipline. Interdisciplinaritatea multiplică graniţele disciplinare, pe când transdisciplinaritatea le transgresează.
2. PLURIDISCIPLINARITATE (sau MULTIDISCIPLINARITATE) – studiul obiectului unei discipline prin metode aparţinând mai multor discipline. Pluridisciplinaritatea rămâne între graniţele disciplinare, pe când transdisciplinaritatea caută şi ceea ce se află între şi dincolo de ele.
3. ENCICLOPEDISM – o incursiune pe orizontală în toate cele 8000 de discipline actuale şi o sumă a tuturor cunoştinţelor acumulate de acestea, un demers imposibil şi inutil. Transdisciplinaritatea nu îşi propune o acumulare exhaustivă a informaţiilor aduse de toate disciplinele, ci caută punţile de legătură dintre acestea, care fac posibilă înţelegerea, într-un salt pe verticală, spre fundamentele unităţii deschise a cunoaşterii.
4. ADISCIPLINARITATE (sau ANTIDISCIPLINARITATE) – negarea disciplinelor, studiul doar a ceea ce se află între şi dincolo de discipline, ignorând ceea ce se află înăuntrul acestora. Disciplinaritatea şi transdisciplinaritatea nu sunt antagoniste, ci complementare, cercetarea disciplinară este pusă într-o nouă lumină prin deschiderea transdisciplinară, iar transdisciplinaritatea se nutreşte din cercetarea disciplinară, care pune bazele saltului transdisciplinar.
5. O NOUĂ DISCIPLINĂ – o superdisciplină sau o altă disciplină pe lângă cele peste 8000 de specializări existente. Dacă cercetarea disciplinară construieşte inevitabil graniţe disciplinare, transdisciplinaritatea nu are astfel de graniţe, ea se desfăşoară în afara lor, fără a instaura altele noi. În plus, fiecare disciplină se rezumă la un singur nivel de Realitate, pe când transdisciplinaritatea implică o dinamică a coerenţei tuturor nivelurilor de Realitate.
„Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: cel al cunoaşterii” (Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, ed. cit., p. 55-56)


[1] Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea: Manifest, Traducere din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Editura Junimea, Iaşi, 2007, p. 53.

sus