Daniela Micu, Petrişor Militaru

                                                                          Revista Mozaic, Craiova

Rezumat: Pornind de la trăsăturile definitorii ale atitudinii transdisciplinare am derivat o metodă de predare-învăţare a poeziei menită să ne atragă atenţia asupra acelor universuri poetice structurate ternar ceea ce ne va ajuta să înţelegem similitudinile dintre poezie şi adevăr, dintre gândirea simbolică şi gândirea ştiinţifică, dintre imaginaţie şi realitate. Punctul de întâlnire fiind unul al dialogului, va face din principiile transdisciplinare cea mai potrivită cale de acces spre esenţa poeziei, pe de-o parte, şi o modalitate de familiarizare a elevilor cu viziunea transdisciplinară asupra lumii, pe de altă parte. În plus poezia devine astfel un instrument de autocunoaştere din perspectiva elevului, căpătând pe lângă valoarea estetică (ce ţine de planul ficţiunii) şi una cognitivă (ce ţine de planul realităţii). În cadrul cercetării noastre am regăsit în universul poetic al unor poeţi canonici din literatura română şi universală (Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Paul Celan şi Roberto Juarroz) elemente ce ţin de viziunea poetică ce întruchipează în plan simbolic principii şi concepte definitorii pentru promovarea gândirii transdisciplinare în rândul elevilor încă din învăţământul preuniversitar.

Cuvinte cheie: atitudinea transdisciplinară, poezie modernă, structura ternară a realităţii, terţ inclus, procesul de predare-învăţare, învăţământ preuniversitar.

Dacă din punct de vedere disciplinar lectura unei poezii poate oferi unui elev fie experienţa unei stări estetice care ţine de un anumit rafinament afectiv ce începe să se formeze o dată cu începutul ciclului din învăţământul preuniversitar, fie satisfacţia unei decodificări complexe a discursului poetic cu ajutorul unor instrumente hermeneutice, dintr-o perspectivă transdisciplinară – şi această premisă urmează să fie demonstrată pe parcursul acestei lucrări – se poate ajunge la trezirea unei atitudini transdisciplinare în fiinţa elevului menite să îi favorizeze o cunoaştere de sine complexă în care inteligenţa corporală, afectivă şi intelectuală pot forma un tot armonios, deziderat ce este, în fond, esenţial pentru redinamizarea şi operativitatea sistemului educativ actual ce trebuie să răspundă condiţiilor psihologice, sociale şi spirituale contemporane.

            Dintr-o perspectivă diacronică, poetul argentinian Roberto Juarroz[1] a fost cel care, în 1991, a introdus în terminologia transdisciplinară sintagma atitudine transdisciplinară. Alături de Michel Camus, Roberto Juarroz este unul din gânditorii transdisciplinari de primă mărime la nivel mondial, legat fiind atât de Basarab Nicolescu, cât şi de Michel Camus prin minunatul miracol al prieteniei.  În Carta Transdisciplinarităţii, la Articolul 14 putem citi: „Rigoarea, deschiderea şi toleranţa sunt caracteristicile fundamentale ale atitudinii şi viziunii transdisciplinare. Rigoarea în argumentaţie, care ia în seamă toate datele existente, este cea mai bună barieră în calea derivelor posibile. Deschiderea implică acceptarea necunoscutului, neaşteptatului şi imprevizibilului. Toleranţa este recunoaşterea dreptului de a susţine idei şi adevăruri contrar acelora pe care le împărtăşim noi înşine”[2].

1. O posibilă aplicare a atitudinii transdisciplinare în procesul de predare-învăţare a poeziei moderne în învăţământul preuniversitar

Pornind de la trăsăturile definitorii ale atitudinii transdisciplinare în general – rigoare, deschidere şi toleranţă – putem deriva o aplicare a atitudinii transdisciplinare în particular, mai precis în procesul de predare-învăţare al poeziei în învăţământul preuniversitar, unde poezia modernă ocupă un loc semnificativ în programa şcolară. Cu toate că aceste trei trăsături se regăsesc în simultaneitate în atitudinea transdisciplinară, la nivel didactic noi le vom transpune în trei momente succesive ce alcătuiesc procesul de predare-învăţare al poeziei moderne sporindu-i eficacitatea şi potenţând semnificaţiile de profunzime ale discursului liric, astfel:

 i) etapa toleranţei este prima fază a procesului de predare-învăţare bazat pe o atitudine transdisciplinară în care elevul se  familiarizează cu textul şi admite că în afara autorilor şi operelor literare deja cunoscute există şi alte creaţii artistice ce merită să fie descoperite şi înţelese , sesizând în acelaşi timp o anumită evoluţie a literaturii ca nivel de complexitate în planul formei şi ca nivel de profunzime în planul conţinutului; în această etapă profesorul va urmări, de asemenea, eliminarea oricăror prejudecăţi şi clişee sau alte forme de “ataşament” ori “fanatism” hermeneutic, elemente ce îşi au rădăcinile în experienţele anterioare ale elevilor;

ii) etapa deschiderii este faza în care profesorul îşi propune să îi trezească elevului o stare de transpunere simpatetică (empatie) printr-o integrare a poemului în universul poetic din care face parte, trasând caracteristicile definitorii ale operei poetice în discuţie aşa cum se reflectă ele atât la nivelul întregii opere, cât şi la nivelul microtextului analizat;

iii) etapa rigorii este cea în care elevul va descoperi că lângă valoarea literară sau estetică, poemul capătă, dintr-o perspectivă transdisciplinară, şi o valoare cognitivă, în sensul în care îi poate oferi informaţii fundamentale despre sine, despre lumea în care trăieşte şi despre interacţiunea eu-lume sau, altfel spus, îl învaţă cum să se raporteze la realitate în conformitate cu nivelul de cunoaştere al ştiinţei actuale aşa cum se reflectă el în conceptele cheie ale transdisciplinarităţii, cum sunt nivelurile de realitate, principiul terţului inclus, complexitatea, educaţia integrală, atitudinea transdisciplinară, cele trei tipuri de inteligenţă, structura ternară a realităţii[3] etc.

În plan psihologic am putea spune că prima etapă este caracterizată de un anumit tip de i) ingenuitate sau inocenţă cu care elevul abordează intenţionat textul, cea de-a doua etapă se bazează pe o disponibilitate de ii) empatie a elevului faţă de poezie, iar cea de-a treia etapă stimulează un anumit tip de iii) discernământ ce îl face pe elev, pe de o parte, să îl situeze pe autor şi opera sa într-un raport axiologic adecvat faţă de ceilalţi autori şi opere învăţate anterior, iar, pe de altă parte, să identifice în ce raport se află cunoaşterea poetică la care face referire discursul liric în raport cu structura realităţii. Aşa cum se poate observa aceste atribute ce derivă din aplicarea atitudinii transdisciplinare corespund în mod firesc celor trei tipuri de inteligenţă[4] promovate de viziunea transdiciplinară: i) rigoarea şi discernământul se reflectă în primul rând la nivelul limbajului[5] ca expresie a armoniei din plan intelectual, ii) deschiderea şi empatia se referă la acceptarea alterităţii ca expresie a armoniei din plan afectiv, iar iii) toleranţa şi ingenuitatea ne invită la depăşirea instinctelor conservatoare sau inhibiţiilor ce ţin de sfera inteligenţei de tip corporal. Desigur că cele trei caracteristici ale atitudinii transdisciplinare traversează cele trei tipuri de inteligenţă ce caracterizează orice educaţie integrală a omului, pentru a folosi expresia lui René Daumal[6]. Aşadar, poezia îi poate oferi elevului imaginea unei armonii ternare a fiinţei umane familiarizându-l în acelaşi timp cu principiile unei educaţii integrale bazate de viziunea transdisciplinară asupra lumii, ceea ce presupune că poate deveni, măcar parţial, conştient de cele trei tipuri de inteligenţă ce sunt latente în interiorul său. În acest punct poemul îşi depăşeşte funcţia literară estetică şi devine un instrument de autocunoaştere din perspectiva elevului, căpătând pe lângă valoarea estetică (ce ţine de planul ficţiunii) şi una cognitivă (ce ţine de planul realităţii). Stabilind această analogie între cele trei trăsături fundamentale ale atitudinii transdisciplinare şi cele trei tipuri de inteligenţă (cu ajutorul metodei didactice transdisciplinare propuse de noi) ne este foarte uşor să deducem de ce, de exemplu, în universul liric barbian există trei tipuri de cunoaştere.

2. Atitudinea transdisciplinară ca fundament al co-naşterii sensului poetic ce revelează structura ternară a realităţii

Cele trei tipuri de cunoaştere propuse de Ion Barbu apar în mai multe poeme ca Paznicii, Poartă sau Ritmuri pentru nunţile necesare. Ţinând cont de programa şcolară ne vom referi aici succint la balada Riga Crypto şi lapona Enigel, care se dezvoltă pe două planuri: unul anecdotic şi celălalt simbolic. În plan simbolic riga Crypto este asociat planului teluric, vegetal (Venus) şi are nevoie de intermediar (Mercur), reprezentat de nordica lapona Enigel pentru a avea acces la lumină. Cunoaşterea barbiană este ca o oglindă fiindcă se face prin „sufletul fântână”: Riga este reflexia Soarelui în fântână, lapona Enigel este raza intermediară, iar Soarele este Sursa, increatul, terţul tainic inclus. Astfel cunoaşterea poetică barbiană are structura perfectă a unui terţ: cunoaşterea afectivă (Venus) – ţine de simţire, de sentimente, dar este o cunoaştere incompletă asupra lumii; cunoaşterea intelectuală (Mercur) ţine de gândire, de concepte şi este tot o cunoaştere incompletă asupra lumii; iar cunoaşterea poetică (Soarele)  este o cunoaştere directă şi ţine de con-ştiinţă, o ştiinţă-împreună a lui Mercur şi Venus, de unde şi asocierea acestei cunoaşteri de tip terţiar cu nunta (Ritmuri pentru nunţile necesare), ce este corespondentul în plan uman al unităţii sacre originare întruchipate de simbolul oului, increatul din poemul Oul dogmatic.

În universul liric blagian cunoaşterea este secvenţializată în trei vârste fundamentale astfel încât fiecare ternar din fiecare vers este alcătuit dintr-o etapă biologică fundamentală (copil, tânăr, bătrân) corespunzătoare planului corporal,  o stare afectivă (joc, iubire, înţelepciune) ce implică la rândul ei o participare intelectuală (râde, cântă, tace), îndreptată spre conştientizarea fiecăreia dintre cele trei vârste-cheie ale omului: „Copilul râde:/ «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»/ Tânărul cântă:/ «Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!»/ Bătrânul tace:/ «Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!»” (Trei feţe, volumul Poemele luminii,  1919).  Tăcerea care a marcat atât biografia, cât şi poezia lui Blaga este aceea din care liric îşi extrage energia creatoare prin raportarea la sfera originară: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în muta, seculara căutare,/ de totdeauna,/ şi până la cele din urmă hotare./ El caută apa din care bea curcubeul./ El caută apa/ din care curcubeul/ îşi bea frumseţea şi nefiinţa.” Lebăda, după cum subliniază Mircea Itu în Indianismul lui Blaga, reprezintă prototipul de fiinţă nouă care îşi are propria casă în sine, şi nu este condiţionată de elemente singulare, descompuse ale realităţii: „Cântecul cosmic al lebedei nemuritoare simbolizează respiraţia lui Dumnezeu. Se reliefează ideea libertăţii câştigate prin spiritualitate. Lebăda sălbatică (hamsa) are o natură aparte. Pluteşte pe suprafaţa apei, merge pe uscat şi zboară în aer cu aceeaşi abilitate. Nu are un areal anume, un loc specific al ei, căci se simte oriunde în largul său. Ea semnifică esenţa divină, care, deşi imanentă individului, totuşi rămâne liberă în limitări, transcende viaţa obişnuită.”[7]. Chiar atunci când esenţa divină este negată eul poetic îşi găseşte o altă identitate care, în cazul lui Eminescu, are natura unui terţ situat dincolo de credinţă şi nihilism, dincolo de viaţă şi moarte, regăsindu-şi împlinirea în identificarea cu arhetipul romantic: „Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în viaţă, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii. […]// Nu ma încântati nici cu clasici,/ Nici cu stil curat si antic –/ Toate-mi sunt de o potriva,/ Eu rămân ce-am fost : romantic.”

Această „esenţă divină” ce „transcende viaţa obişnuită” este specifică terţului tainic inclus şi există latentă în orice individ făcând posibilă evoluţia sa în lume în mod obiectiv. Rolul terţului tainic inclus este fundamental atât în aplicarea educaţiei integrale şi a înţelegerii viziunii transdisciplinare asupra lumii, cât şi în procesul de conştientizare al omului ca fiinţă înzestrată cu capacitate de autocunoaştere şi cu cea de co-creator al lumii din care face parte, ceea ce ţine de sfera sacrului. Prin urmare poezia în care terţul îşi face simţită prezenţa este una capabilă să traverseze diferitele domenii ale cunoaşterii şi să le structureze implicând activ existenţa subiectului şi a obiectului transdisciplinare, precum şi a terţului „care se află în străfundurile fiecărei discipline”[8], mai ales al poeziei. Astfel se revelează structura ternară a realităţii în care terţul face posibilă atât traversarea nivelurilor de realitate, cât şi interacţiunea subiectului cu obiectul în zona de non-rezistenţa corespunzătoare sacralităţii.

Este vorba de acel „«terţ-sacru» dincolo de toate nivelurile realităţii şi ale percepţii” de care vorbeşte Michel Camus[9] şi pe care indianul yaqui Don Juan Matus o asociază „«cunoaşterii tăcute», ceea ce înseamnă contactul direct (fără cuvinte şi gânduri) cu sursa intuiţiei donatoare originare după formularea matematicianului-metafizician Edmund Husserl”[10], cunoaştere care se manifestă în mod plenar în poezie. Tăcerea are în ea forţa verticală a transcenderii în timp ce limbajul are capacitatea orizontală a comunicării. Realitatea se revelează astfel în tăcere, limbajul fiind instrumentul ce permite contactul între om şi realitate: „Ea, limba, nu s-a pierdut în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Dar ea a trebuit să-şi depăşească acum propria lipsă de răspunsuri; să treacă printr-o amuţire înfiorătoare, prin discursul aducător de moarte al miilor de întunericuri. Ea a trecut prin toate acestea şi n-a spus un cuvânt despre ce s-a întâmplat, dar a depăşit această întâmplare. A depăşit-o şi a putut să iasă la lumină „îmbogăţită” de toate acestea.”[11], afirmă poetul de origine română, Paul Celan, la înmânarea premiului Bremen în 1958. La Paul Celan limbajul reînvie din propria cenuşă şi reface legăturile esenţiale dintre eu şi lume, iar sfera terţă a tăcerii hrăneşte aceste legături fundamentale. Observăm că tăcerea este asociată cu increatul, înţelepciunea, sacrul, originarul aşa cum este şi în viziunea lui atât în viziunea lui Ion Barbu sau Lucian Blaga, cât şi în cea a lui Don Juan Matus sau Michel Camus.

 

3. (Trans)poezia, athanor în care cuvântul poate lua chipul tainic al tăcerii

Volumul Din prag în prag (1955) al lui Paul Celan, cuprinde încă din titlu ideea de niveluri de realitate, dar si traversarea acestora. La nivel global, el face trecerea către tăcere şi deci către identificarea terţului tainic ascuns, urmat fiind de volumul  Zăbrelele vorbirii (1959). Poetul este în permanentă căutare a cuvântului „după modelul tăcerii”, căutare ce se va manifesta prin încercarea de a construi cuvinte ca „verde sens” şi altele care se pot traduce cu greu în limba română. Această tendinţă poate fi observată în decursul dezvoltării lirice a poetului. Dacă la început expresia lirică era detaliată, începând cu Din prag în prag şi mai ales cu Zăbrelele vorbirii se poate vedea o reducere a acesteia, cuvintele devin tot mai scurte, la fel şi versurile, rima dispare, articolul şi verbul nu-şi mai găsesc utilizare. Noul limbaj nu trebuie să poetizeze, el trebuie să fie precis şi clar. Limbajul este pus sub semnul îndoielii, pentru că el nu-i mai serveşte poetului pentru a-şi reprezenta trăirile: „acesta este un cuvânt, care se mişcă/ de dragul neveului,/ un cuvânt, cu ochii-ndreptaţi spre zăpadă,/ înconjurat de ochi văratici,/ am uitat sprânceana/ pe care ai întins-o deasupra mea,/ un cuvânt, care m-a ocolit/ când buza mi-a sângerat din cauza vorbei.// Acesta este un cuvânt, ce mergea pe lângă cuvinte,/ un cuvânt după chipul tăcerii,/ înconjurat de tufele de saschiu şi amar.”(Şuviţă, volumul Din prag în prag). Caracterul ternar al realităţii ni se înfăţişează la Paul Celan încă din primele versuri ale volumului Zăbrelele vorbirii prin identificarea celor două „maluri”, care par să arate întregimea realităţii, dar dintr-o dată apare o a treia faţă a ei, un alt „tablou”, care deopotrivă cuprinde şi nu cuprinde celelalte două aspecte ale sale: „Voci, săpate/ în oglinda verde a apei./ Când pescăruşul se scufundă,/ secunda tremură:// Ceea ce-ţi stătea aproape/ pe fiecare dintre maluri,/ apare/ secerat într-un alt tablou.” (un poem din ciclul Voci).

Dar cel care reuşeşte să dea cele mai multe nuanţe tăcerii este chiar Roberto Juarroz: „Tăcerea care persistă între cele două cuvinte/ nu este aceeaşi cu tăcerea ce însoţeşte un cap care cade,/ nici aceea ce indică prezenţa unui arbore/ când focul de seară al vântului se stinge.”(Tăcerea care persistă între cele două cuvinte). El face diferenţa dintre mai multe tipuri de tăcere, subliniind prin analogie chiar asemănările contradictoriilor tăcere versus vorbire: „Aşa cum fiecare voce are o tonalitate şi o înălţime,/ fiecare tăcere are un registru şi o profunzime./ Tăcerea unui om este diferită de tăcerea altui om/ şi nu este acelaşi lucru să chemi un nume cu a chema un altul.” (Tăcerea care persistă între cele două cuvinte). Şi de parcă nu ar fi suficient că Juarroz se foloseşte de limbajul poetic pentru a vorbi despre tăcere, el proiectează un alfabet al tăcerii, pe care probabil l-am uitat, însă impresia puternică, creată cu ajutorul poeziei, este cea care durează chiar şi după ce cititorul s-a stins: „Există un alfabet al tăcerii,/ Dar nimeni nu ne-a învăţat cum să-l scriem./ Cu toate acestea, lectura tăcerii este ceea ce rămâne,/ Poate chiar mai mult decât cititorul” (Tăcerea care persistă între cele două cuvinte).

În concluzie, este uşor de observat că numai cu ajutorul metodologiei transdisciplinare am putut demonstra un lucru considerat în mod obişnuit ca fiind contradictoriu: anume acela de a transmite esenţa tăcerii cu ajutorul limbajului poetic sau al „transpoeziei”, cum ar spune Michel Camus. Ion Barbu prin cele trei tipuri de cunoaştere ne trimite la increat ceea ce în viziunea transdisciplinară înseamnă că o fiinţă nouă se poate construi numai pe un suport nou, nealterat, formatat. Lucian Blaga sugerează că există mai multe niveluri de cunoaştere ce domină pe rând cele trei vârste fundamentale ale omului în procesul de autocunoaştere. Tăcerea, care la Blaga era asociată înţelepciunii devine la Paul Celan sursă de redinamizare a limbajului poetic şi de trezire a fiinţe lăuntrice celei mai profunde la Roberto Juarroz, unde poezia îl transcende ca forţă însuşi pe cititor devenind transpoezie (Michel Camus). Astfel, ideile fundamentale ale viziunii transdisciplinare despre om şi despre lume ce se bazează şi pe legile infinitului mic şi pe cele ale infinitului mare îşi găsesc astfel corespondentul în opera artistică a marilor poeţi, făcându-i mai accesibili şi mai uşor de savurat, căci în străvechiul tratat indian Natyasastra termenul rasa denumea atât savoarea culinară, cât şi pe cea estetică.

 

Bibliografie:

Barbu, Ion, Ochean, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.

Barbu, Ion, Joc secund, ediţie bibliofilă îngrijită de Romulus Vulpescu, Editura Cartea Românească, 1986.

Blaga, Lucian, Poezii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988.

Celan, Paul, Nisipul din urne, traducerea versurilor de A.I. Şurlea, posfaţă de Marin Sorescu, Colecţia „Orfeu”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994.

Eminescu, Mihai, Opera poetică, Colecţia „Poesis”, Editura Cartier, Chişinău, 2002.

Emmerich, Wolfgang,  Paul Celan, Editura Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2004.

Itu,  Mircea, Indianismul lui Blaga, Editura Orient Latin, Braşov, 1996.

Mureşan, Mirela (coordonator), Transdisciplinaritatea – de la un experiment spre un model didactic, Editura Junimea, Iaşi, 2010.

Nicolescu, Basarab, Transdisciplinaritatea. Manifest, traducerea din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Editura Junimea, Iaşi, 2007.

Nicolescu, Basarab; Camus, Michel, Rădăcinile libertăţii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2004.

Nicolescu, Basarab, „International Congresses on Transdisciplinarity: Their Importance for the Emergence of a Transdisciplinary Methodology”, în Basarab Nicolescu (Ed.), Transdisciplinarity and Sustainability, The Atlas Publishing, Lubbock, Texas, 2012.

xxx, Zăbrelele vorbirii, 6 poeme de Paul Celan traduse de Daniela Micu în revista „Mozaicul” 11(157)/ 2011, serie nouă, Craiova, p. 20.

xxx, Roberto Juarroz şi poezia verticală, dosar de autor coordonat de Petrişor Militaru în revista „Mozaicul” 2 (160)/ 2012, serie nouă, Craiova, cu 9 poeme traduse de Denisa Crăciun, p. 24.

---