lect.univ. ANCA MUSTEA

Universitatea de Vest ”Vasile Golsiș” Arad

Întrucât metodologia ştiinţei moderne, utilizată cu eficienţă în ultimele trei secole, s-a dovedit a fi inadecvată, în măsura în care a dus la anumite reducţionisme şi la o excesivă fragmentare a cunoaşterii, o nouă metodologie se cerea formulată pentru a tinde spre unificarea cunoaşterii şi pentru a căuta răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului.

Apariţia transdisciplinarităţii a fost precedată de o serie de etape preliminare. În primul rând sunt conştientizate limitele logicii clasice în faţa descoperirilor ştiinţei moderne, în special a mecanicii cuantice. Pe de altă parte, apare necesitatea de a depăşi limitele unei discipline, de a beneficia de frontierele fluctuante dintre acestea şi de a avea o viziune globală, ceea ce duce la naşterea termenului de transdisciplinaritate (Nicolescu, 2006, p. 142). Formularea idei de niveluri de Realitate vine să completeze axiomele necesare formulării metodologiei transdisciplinare (Nicolescu, 2009a, p. 74). Astfel, s-a ajuns ca metodologia transdisciplinară să se sprijine pe trei mari piloni, trei axiome metodologice, care o definesc (Nicolescu, 1999, 2002, 2009a, 2009b, 2010):

(1)   axioma ontologică: existenţa mai multor niveluri de Realitate ale Subiectului şi ale Obiectului,

(2)   axioma logică: logica terţului inclus şi

(3)   axioma epistemologică: complexitatea oricărui fenomen abordat.

Axioma logică

 

Logica terţului inclus a fost dezvoltată de Ştefan Lupaşcu, pornind de la rezultatele, „contradictorii” pentru logica clasică, care au fost obţinute în mecanica cuantică. De exemplu, în fizica clasică avem două tipuri de elemente diferite între ele: particule (corpuscule) şi unde. În momentul în care mecanica cuantică pune în evidenţă faptul că particulele cuantice sunt în acelaşi timp particule şi unde, acest lucru vine în contradicţie cu logica clasică care se bazează pe următoarele trei axiome:

(1) axioma identităţii, care afirmă ca A este A,

(2) axioma non-contradicţiei, care afirmă că A nu este non-A şi

(3) axioma terţului exclus, care afirmă că nu există un al treilea termen T (de la „terţ inclus”) care să fie deopotrivă A şi non-A (Nicolescu, 1999).

Conform logicii clasice, nu există un T (o particulă), care să fie în acelaşi timp şi A şi non-A, adică şi undă şi particulă, pentru că acest lucru este în contradicţie cu cea de-a treia axiomă, axioma terţului exclus. Această contradicţie, această dificultate pe care o ridică fizica cuantică, se datorează, de fapt, obişnuinţei gândirii noastre (cu deosebire a celei ştiinţifice) de a se situa la un singur nivel de Realitate. La un singur nivel de Realitate ultimele două axiome sunt identice, lucru atât de obişnuit minţii noastre, încât şi logicienii uită să facă această distincţie (Nicolescu, 1999, p. 34). Într-adevăr, la un singur nivel de Realitate, nu putem avea un termen T care să concilieze cele două contradictorii: A şi non-A – „Un singur şi acelaşi nivel de realitate nu poate da naştere decât unor opoziţii antagoniste.” (Nicolescu, 2009a, p. 81).

Confruntarea dintre logica clasică şi mecanica cuantică a dus la naşterea unor noi logici, care să permită concilierea cu rezultatele experimentale ale celei din urmă. Noile logici cuantice, dezvoltate de Birkhoff, van Neummann şi alţii urmăreau „a rezolva paradoxurile generate de mecanica cuantică şi de a încerca, în măsura posibilului, să ajungă la o putere predictivă mai mare decât cea a logicii clasice.” (Nicolescu, 1999, p. 35). Ceea ce au făcut aceste logici a fost să modifice axioma non-contradicţiei (a doua axiomă a logicii clasice) astfel încât să permită mai multe valori de adevăr (Nicolescu, 2009, p. 26).

A fost meritul lui Ştefan Lupaşcu (Lupaşcu, 1960, 2000, 2005) de a găsi soluţia cea mai adecvată prin formularea logicii terţului inclus, bazată pe antagonismul energetic (Basarab Nicolescu, 1999, 2009a). Spre deosebire de autorii logicilor multivalente, Lupaşcu propune modificarea celei de-a treia axiome a logicii clasice (axioma terţului exclus), afirmând existenţa unui termen T, care este în acelaşi timp şi A şi non-A. S-a considerat că logica lui Lupaşcu contrazicea a doua axiomă a non-contradicţiei, de unde şi numele nepotrivit de „logică a contradicţiei” (Basarab Nicolescu, 2009a, p. 26). Clarificarea este adusă, însă, mai târziu, odată cu ideea avansată de Basarab Nicolescu, a existenţei mai multor niveluri de Realitate (Basarab Nicolescu, 1999, 2002, 2009a, 2009b).

Dacă situăm T la un alt nivel de Realitate decât contradictoriile A şi non-A, nici una dintre axiomele logicii clasice nu mai este contrazisă. Astfel, după cum este ilustrat în Figura 1, avem la un nivel de Realitate situat cuplul de contradictorii A şi non-A, iar la un nivel adiacent, avem termenul T, care este în acelaşi timp şi A şi non-A, sau mai precis spus, nici A, nici non-A (Basarab Nicolescu, 1999, 2009).

Figura 1. T (terţul inclus) este în acelaşi timp şi A, şi non-A

„Proiecţia lui T pe unul şi acelaşi nivel de Realitate este aceea care provoacă aparenţa cuplurilor antagonice, mutual exclusive (A şi non-A). Unul şi acelaşi nivel de Realitate nu poate determina decât opoziţii antagonice. El este prin natura sa, auto-distructiv, dacă este complet separat de toate celelalte niveluri de Realitate. Un al treilea termen, să-l numim T’, situat pe acelaşi nivel de Realitate cu opusele A şi non-A, nu le poate concilia pe acestea.” (Nicolescu, 1999, p. 38)

Aplicând această logică falsului paradox al particulei cuantice, ilustrat în figura de mai jos (Figura 2), ajungem la împăcarea contradictoriilor de la nivelul macrofizic: particulă şi undă, la un alt nivel, nivelul microfizic al infinitului mic, printr-un al treilea termen T, particula cuantică, care este în acelaşi timp şi particulă şi undă. Prin urmare, prin proiecţia particulei cuantice de la nivel microfizic, pe nivelul macrofizic obţinem cele două contradictorii: particula şi unda.

Figura 2.  Aplicarea logicii terţului inclus la paradoxul particulei cuantice

Constatăm că paradoxurile fizicii cuantice se datorau exclusiv considerării existenţei unui singur nivel de Realitate şi aplicării unei logici restrânse: logica terţului exclus. Logica terţului inclus nu respinge în totalitate logica terţului exclus, ci doar îi restrânge domeniul de valabilitate la situaţiile relativ simple (Nicolescu, 2009a). Pentru mintea noastră, obișnuită atât de mult cu logica binară, după care suntem învățați să gândim de la vârste cât mai fragede, este o provocare să căutăm și să găsim cel de-al treilea termen T, care să concilieze două contrarii.

De exemplu, dacă am studia despre conceptul de „sacru” am întâlni deseori în literatura de specialitate ideea că sacrul și profanul sunt două contradictorii. O primă modalitate de definire a sacrului, care apare atât în abordarea sociologică, la Emile Durkheim (Ries, 2000), cât şi în abordarea fenomenologică şi în abordarea hermeneutică a lui Mircea Eliade (Eliade, 2007, p. 12) este aceea de a-l prezenta în opoziţie cu profanul. Sacrul şi profanul sunt două realităţi opuse, iar opoziţia lor este atât de radicală încât permite definirea unuia în raport cu celălat prin simpla negare. Sacrul nu este profan, este diferit de profan.

Pentru contrariile sacru și profan, care este cel de-al treilea termen T, care să fie „și sacru, și profan” sau „nici sacru, nici profan”? Dialectica sacrului este aceeaşi indiferent de forma pe care o ia (Ries, 2000): sacrul se manifestă în ceva ce este de altă natură, în ceva profan. Obiectul sacru, de exemplu, este un obiect obişnuit, dar pentru credincios este, în acelaşi timp un obiect sacru, care face parte dintr-o altă realitate şi care este investit cu o forţă care îi conferă putere şi eficienţă. Acelaşi lucru se întâlneşte şi în cazul mitului, al simbolului sau al ritualului. Pe de o parte acestea reprezintă, sub aspect profan, o povestire, o imagine (semnificaţie) sau un gest obişnuite, dar în acelaşi timp fac trimitere la o cu totul altă realitate. Este ceea ce Mircea Eliade numește hierofanie, manifestarea sacrului în profan (Eliade, 2007). Hierofania este terțul care conciliază cele două contradictorii: sacrul și profanul.

Figura 3. Ternarul sacru – profan – hierofanie

În cunoașterea științifică (din perspectiva științei clasice) se face deseori diferențierea între obiectivitate și subiectivitate. Un cercetător trebuie să fie obiectiv pentru a putea accede la o cunoaștere nedistorsionată de propriile preferințe și experiențe de viață. Obiectivitatea cercetătorului ese în totală opoziție cu subiectivitatea. În realitate, chiar și în domenii precum fizica se acceptă faptul că o obiectivitate totală este imposibilă. Terțul care conciliază obiectivitatea și subiectivitatea este complexitatea. Lumea în care trăim implică o complexitate, care nu poate să excludă nici obiectivitatea, nici subiectivitatea.

 

Figura 4. Ternarul obiectivitate – subiectivitate – complexitate, care se aplică evoluţiei studiului sacrului

Regăsim acest ternar în evoluția studiului sacrului. Teoriile sociologice au pus accentul pe obiectivitate și caută să explice sacrul prin prisma comportamentului social, fără a face referire la o realitate transcendentă. Pentru abordarea sociologică şi etnologică, societatea este cauza oricărui comportament religios. În cadrul abordării fenomenologice accentul se pune pe experienţa sentimentului religios. Rolul fenomenologiei este acela de a înţelege experienţa trăită de credincioşi şi mărturia legată de aceasta, adică găsirea sensului experienţei religioase (Ries, 2000). Nici una dintre aceste abordări nu este suficientă pentru a explica fenomenul religios, fiecare centrându-se doar pe o modalitate de cunoaștere a acestuia: obiectivă sau subiectivă.

Cel care introduce terţul ce uneşte obiectivitatea ştiinţifică a teoriilor sociologice şi subiectivitatea pe care pune accentul abordarea fenomenologică este Mircea Eliade, care subliniază complexitatea fenomenului religios. Eliade consideră că studierea sacrului nu poate fi redusă la nici o disciplină: „[…] un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. […] înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.” (Eliade, 2008, p. 15). Omul total implică un studiu „total”, complex.

Complexitatea, în accepțiunea de interconexiune dintre diferite aspecte ale realității, este o caracteristică de bază a lumii în care trăim. Știința realizează decupaje din realitate, pentru că nu poate cuprinde într-un singur model întreaga complexitate a lumii. Dar, când dorim să extrapolăm rezultatele științifice la lumea din care facem parte, este bine să ne amintim că, la fel ca și în cazul sacrului, fenomenul este mult mai complex decât poate cuprinde orice disciplină științifică.

Bibliografie:

Eliade, M. (2007). Sacrul şi profanul, ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Humanitas.

Eliade, M. (2008). Tratat de istorie a religiilor, ediţia a IV-a, Bucureşti: Editura Humanitas.

Lupasco, S. (1960). Les trois matieres: essai, Paris: Rene Julliard.

Lupaşcu, Ș. (2000). Principiul antagonismului şi logica energiei, Iaşi: Editura Fundaţiei „Ştefan Lupaşcu”, Colecţia Transpuneri.

Lupaşcu, Ș. (2005). Logică şi contradicţie, Iaşi: Editura Fundaţiei „Ştefan Lupaşcu”, Colecţia Transpuneri.

Nicolescu, B (2010). „Disciplinary Boundaries – What AreThey and How They Can Be Transgressed?”, numărul special „Research Across Boundaries – Advances in Integrative Meta-studies and Research Practice” al revistei Integral Review – A transdisciplinary and Transcultural Journal for New Thought, Research and Practice,

Nicolescu, B. (1999). Transdisciplinaritatea. Manifest, Iaşi: Editura Polirom.

Nicolescu, B. (2002). Noi, particula şi lumea, Iaşi: Editura Polirom, Iaşi.

Nicolescu, B. (2006). „Transdisciplinarity – past, present and future”, în Bertus Haverkort şi Coen Reijntjes (eds.) Moving worldviews – reshaping sciences, policies and practices for endogenous sustainable development, Compas Editions: Holland, pp. 142-166.

Nicolescu, B. (2009a). Ce este Realitatea? – reflecţii în jurul operei lui Stephane Lupasco, Iaşi: Editura Junimea, Colecţia ANANTA Studii transdisciplinare.

Nicolescu, B. (2009b). În oglinda destinului: eseuri autobiografice, Bucureşti: Editura Ideea Europeană.

Ries, J. (2000). Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Iaşi: Editura Polirom.