Basarab Nicolescu, Moartea astăzi, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008
Daniela Marin_Corciu, clasa a-XI-a A
Colegiul Naţional „Moise Nicoară”, Arad
De ce este moartea abordată cu o asemenea frică? Ca și cum ar fi o frică de necunoscut. Nu ar trebui să ne temem de ceva numai după ce am ajuns să cunoaștem acel ceva? În ziua de astăzi, asociem moartea ca opusul vieții, când ar trebui mai bine să opunem moartea nașterii. Dar până și această perspectivă este una eronată. Actul de a muri nu este numai unul dintre cele mai serioase motive ale omului de a-i fi frică pentru existența lui, dar este de asemenea ceva ce pare să reflecte puternic perspectiva noastră asupra vieții. Nu este puțin ironic faptul că presupusul sfârșit al vieții este ceea ce ne împiedică „a ne trăi viața”?
În loc de a fi văzută ca și începutul unei călătorii necunoscute, oamenii privesc moartea ca un punct terminus. Ca și cum ea ar fi o destinație, nu o plecare. Se știe faptul că, în timp ce presupunem că evoluăm pe scara vieții sociale, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de latura noastră spirituală. În societatea modernă, viaţa materială este cea care contează cel mai mult. Dacă e palpabil e „real”; acesta este principalul criteriu prin care decidem ceea ce este real și ce nu. Și astfel, omul își pierde dimensiunea spirituală, încetul cu încetul, devine nefamiliar cu sufletul său și își respinge dreptul său – care este în același timp și datoria sa – de a avea o conștiință mai profundă. În secolul XXI, forma este ceea ce, într-un final, definește scopurile noastre, ideile noastre, viața noastră, și nu acodrăm atenție fundamentului, fundației. Mai rău decât atât, nu observăm lipsa de fundație. Forma ruginește, se uzează și, în timp, se îndreaptă spre moarte. Destinația ei finală va rămâne întotdeauna moartea. În timp ce, pe de altă parte, spiritul la fel ca și sufletul pot să meargă mai departe decât moartea și să continue să existe sub o altă formă. Spiritualitatea nu este o finalitate a vieții sau o inițiere în moarte, ci mai degrabă o fuziune între cele două. Dorința noastră de a defini moartea sau, mai bine spus, de a ne simți satisfăcuți de răspunsurile altor oameni, ne permite să pierdem controşul asupra morţii. Ceea ce, într-un final, este același lucru ca și cu a spune că ne privăm de propria viață. Permițând ca viața și moartea noastră să ne fie furate de către definiții eronate, de confort prost ales, de o înțelegere slabă și superficială este ceea ce ne strică judecata, ne alterează faptele. Moartea, din punctul de vedere al unui om, simplu muritor, este ceea ce anulează tot ce a fost în timpul vieții. Ea este văzută ca și un dușman cu care trebuie luptat.
Dar viața nu vorbește numai despre a avea, a fi, sau despre a-ţi afirma individualitatea. Iar moartea nu este doar un dușman, ci de fapt o eliberare de ceea ce încercăm să protejăm atât de puternic. Pentru a înțele mai bine moartea, trebuie să avem o înțelegere mai bună asupra vieții. Înainte de a fi ales tot ceea ce doream ca viața noastră să conțină, viața a fost – și încă este – o sursă principală de energie ce se poate manifesta în ambele feluri, cel material, și cel spiritual. Iar cu ajutorul sufletului, care este principalul liant dintre cele două lumi, viața este în stare să anime şi forma şi fondul , adică şi dimensiunea materială şi cea spirituală. Putem trece posul dintre material şi spiritual: acest pod este conștiința noastră.
Deci, ce este moartea? Nimic mai mult, dar în același timp nimic mai puțin, decât ceea ce se întâmplă când fondul , esenţa se eliberează de închisoarea creată de formă, aparenţa. Fiind prinsă în spațiu și timp, forma dispare sau e înlocuită odată ce se trece pragul morţii; se accede un alt nivel de realitate. Latura înșelătoare a morții nu ar trebui ne împirdice de la a ne trăi viața. Din contră, ar trebui să fie principalul motiv care să ne facă să gândim cum să o trăim, cum să ne pregătim pentru următoare viață. Prin moarte ne găsim sursa de energie inepuizabilă ce ne pune mintea în mișcare spre a gândi, a găsi, a înțelege. Moartea ar trebui să ne facă să ne simțim demni de oprtunitatea ce am primit-o de a fi în viață. Aceasta este ceea ce dă sens existenţei noastre.
După ce am înțeles moartea, acceptându-i existența, acest fapt va aduce îmbunătățiri majore în ceea ce privește viața noastră curentă. Va exista un sentiment de detașare, ce va permite o perspectivă mai flexibilă asupra modului în care trăim. Mintea ţi sufletul nu vor mai fi deviate de banalitățile cotidiene și vor fi în stare să își reconsidere prioritățile vieții. În acest fel, a învăța ceva despre moarte, a înţelege moartea, oricât de morbid ar putea să sune, este o chestiune fundamentală, dacă dorim să trăim corespunzător această viaţă.