Ana Boariu

Şcoala Gimnazială ”Constantin Ioan Motaş”, Mediaş

Motto:

„ La maison est   d’abord une personne morale, détentrice ensuite d’un domaine composé de biens  matériels et immatériels.”

                                          Claude  Lévi-Strauss

ARGUMENT

Cele patru deziderate ale noului sistem de educaţie, a învăţa să cunoşti, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună şi, mai ales, a învăţa să fim, derivă dintr-o constatare a unei absenţe, a unui gol adâncit mereu în acest timp postmodern şi resimţit ca o fantă separatoare între ce am vrea să fie lumea şi ce este ea, inclusiv ca rod al educaţiei pe care înţelegem s-o facem tinerilor, aici şi acum.

Golul acesta este  provocat, paradoxal, şi de preaplinul disciplinar, deoarece cunoaşterea îşi are tentaţiile, capcanele, meandrele şi fundăturile ei. Horia Roman Patapievici vorbeşte în Omul recent chiar despre  „ghetoizarea în specializare”(1) în această epocă postmodernă, când  se constată „ ascendentul maşinii asupra omului”(2), iar  ceea ce trebuie stăpânit a ajuns să ne stăpânească.

Cunoaşterea disciplinară analitică se poate  astfel constitui într-un labirint- seducător ca provocare şi imagine – dar un labirint multiplicat, ale cărui coridoare  nu mai comunică, ci duc la insularizare, la mergerea în paralel, nu împreună, la separare şi dispersie, într-o deplină ignorare/  neînţelegere a scopului înalt comun. Un fel de Babel orgolios, care tinde să-şi ajungă sieşi, construindu-şi colosul pe picioare de lut, fiindcă temelia solidă a unităţii lipseşte. Iar unitatea o dă echilibrul între cunoaştere şi fiinţa umană, cea din urmă plasată acum, din nefericire, în plan secund, ca şi când nu ea ar fi, de facto et de iure , liantul care dă sens acestei zbateri continue.

Această temelie dar şi cupolă  unificatoare poate fi găsită în transdisciplinaritate.

Transdisciplinaritatea– spune Basarab Nicolescu- este” o cale de mărturisire a  prezenţei noastre în lume şi a experienţei noastre trăite”(3), ducând la fiinţa re-unită, căci numai  omul interior, în terestrul şi sacralitatea lui, omul spre care ar trebui să tindem, într-un parcurs (auto)definitoriu, este cel care dă sens vieţii sociale, armonizându-ne cu noi înşine şi cu lumea. În absenţa lui – care este inteligenţă, sentiment, corp şi inefabil– tot edificiul progresist este în pericol de năruire şi, în ultimă instanţă, în van.

Iar omul interior se clădeşte/ se zideşte progresiv, asemenea unei case, cu temelie-rădăcini ( memoria trecutului, cu imaterialul şi materialul său, cu miturile, cunoaşterea şi năzuinţele sale), cu ziduri, etaje şi scări care urcă în prezent  şi, mai ales, cu acoperiş şi turnuri care îl deschid spre Cer.

__________________________________________________________________

1.H.-R. Patapievici,”Omul recent”, Humanitas, 2001, p.272

2.Idem., p.265

3. Basarab Nicolescu,”Transdisciplinaritatea”, Manifest” traducere de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi, Ed. Polirom p.166

Or, prima întemeiere- şi cea mai importantă- a omului interior se face într-un spaţiu  familiar, intuit în substanţa fiinţei şi apoi cunoscut/ recunoscut – în casă, acasă.

Este şi motivul pentru care cred că o abordare a temei casei cu elevii, într-un demers reflexiv-interogativ,  este o cale de (re)înrădăcinare în propriul eu, de cunoaştere/ regăsire a liantului iniţial necesar, astfel încât ceea ce se construieşte în fiecare pui de om să fie o întemeiere  puternică, solidă, verticală, ascendentă.

Această abordare o consider cu atât mai imperios necesară, cu cât asistăm la o relativizare dramatică a ideii de casă- acasă- familie, o adevărată dramă existenţială trăită în comun şi în singurătate, ceea ce are un efect devastator asupra fiinţei inocente care este,  se iniţiază şi se alcătuieşte/ împlineşte ( sau se deformează)  lângă noi şi prin noi- copilul.

Dezrădăcinarea, cu multiplele ei cauze exterioare şi interioare (migraţia- voluntară sau involuntară/ impusă, separarea/ disoluţia familiei, locuirea la bloc, într-un”comun” lipsit de unitate şi armonie, contextul socio-politic, pierderea echilibrului dat de legăturile cu Cerul, absenţa dialogului real, a reperelor valorice înalte şi a direcţiei, a modelelor şi a mentorilor, ideea greşită de a înţelege educaţia…dar şi obsesia acumulării materialului ce se substituie insidios spiritualului) ajunge să facă din tineri nişte fiinţe suspendate, debusolate, fragile, vulnerabile şi nefericite ( în ciuda teribilismelor  lor) într-o lume haotică, zgomotoasă şi agresivă. „Fără casă- spune Gaston Bachelard în „Poetica spaţiului”- omul ar fi o fiinţă dispersată. Ea îl susţine în calea furtunilor cerului şi a furtunilor vieţii…Este prima lume a fiinţei umane”(1) Însă  pentru foarte mulţi dintre copiii de astăzi, casa nu (mai) reprezintă acel tot înglobator şi  protectiv , „principiu de integrare psihologică”(2),  stabil, solid ancorat şi dătător de energie. Criza identităţii lor este reflexul unei crize adânci a modernităţii şi, simultan, o criză a educaţiei, care reclamă „o profundă re-aşezare  a conştiinţei şi a gândirii”(3)

De aceea, o întoarcere spre sufletul adânc şi înalt totodată  al casei, într-un demers transdisciplinar, poate fi o cale de dobândire a conştiinţei (consolatoare şi întăritoare) de apartenenţă la marea familie a lumii, casa fiind ”închidere ce se  deschide”(4), după cum afirma C.Noica.

Pornesc de la ideea că, dincolo de tot ce înregistrează prezenţa noastră actuală în lume, dincolo de această perspectivă –reală şi/ sau  indusă- descurajantă, sumbră, chiar tragică,  asupra existenţei umane, totuşi  ceva rămâne în noi nealterat. Este ceva ce nu este meritul nostru, ci un dat şi un dar cu care ne-am ivit în lume, un dar al fiinţării noastre- transcendenţa ( în accepţie heideggeriană),  un dar în faţa căruia nu trebuie să încetăm să ne uimim şi pe care suntem datori  să-l dezvăluim tinerilor aflaţi la început. Pentru aceştia- indiferent în ce timp s-au ivit în lume-  ca şi pentru noi, „totul se întâmplă pentru prima oară, dar în chip veşnic”, după cum spunea Borges într-o admirabilă poezie numită, nu întâmplător, „Fericirea”.  Iar misiunea  noastră de profesori este doar să fim busole şi  porţi, uşi deschise prin care ei să treacă spre ei înşişi,  învăţând aşa cum respiră.(5) _______________________________

1. Bachelard, Gaston,      „La poétique de l’ espace”, Paris, Les Presses universitarire de France,      3e edition, 1961, Collection: Bibliothèque de philosophie contemporaine, p.35
2. Bachelard, Gaston,      p.27
3. Mureşan Mirela,      „Educaţia a murit! Trăiască educaţia!”, Revista”T”, Nr.3, Arad, 2003
4. Noica, C-tin,      „Introducere la locuinţele anului 2000”, în „Adevărul Literar şi Artistic”      461/23 martie, 1999
5. apud Mureşan, Mirela

 

 

 

Acest proiect didactic transdisciplinar  poate fi aplicat atât la clasele de gimnaziu- simplificat- cât şi la liceu şi poate fi structurat pe mai multe module, astfel încât să ofere o perspectivă globală asupra  temei, dar şi o coborâre/ urcare în trupul aisbergului simbolic al acestei noţiuni atât de familiare.

1.Semantica:

Un bun exerciţiu comparativ între formele cuvântului care defineşte casa în diferite limbi poate fi un mijloc de cunoaştere, dar poate constitui şi un liant, o cale de înţelegere şi acceptare a ideii că avem asemănări sau rădăcini comune- şi nu numai la nivel lingvistic.

Astfel, avem domus(lat.), domos( gr.), doma(rus), dom(pol.), casă(rom.), casa(it.),  casa( span.), Haus( germ), house(engl.), maison(fr.), haz(magh.), ev( turc.), talo( finland.)…

În condiţiile tehnologiei actuale, cercetarea se poate extinde şi asupra altor limbi  din Europa,  Asia, Africa…

De asemenea, este interesant de  urmărit înapoi, în timp, vechimea termenilor şi evoluţia ariei lor semantice. Un exemplu este  „maison” din limba franceză: „en sa maison”la 1130 şi „ a maison” la 1150 se traduceau prin ”chez soi”, pe când astăzi ambele sensuri sunt cuprinse în” a la maison”.(1)

Consultarea DEX-ului şi a altor dicţionare ale  diferitelor limbi relevă complexitatea semantică a termenului. În limba română, sinonimia cuvântului casă este extrem de diversă şi nuanţată: diminutivul căsuţă şi augmentativul căsoaie( cu  valorile lor stilistice), dar şi clădire, construcţie, imobil, zidire, adăpost, aşezare, cămin , domiciliu, locuinţă, gospodărie, sălaş, locaş, bârlog, cuib… familie, căsătorie, menaj, mariaj, dinastie…ajungându-se la placentă şi sicriu.

Între derivatele cuvântului( căsar-cap de familie, casnic, acasă…) se disting  a se căsători, căsătorie, care presupun unirea pentru întemeierea unei case, familii.

Nu în ultimul rând, merită amintite sintagmele în alcătuirea cărora intră cuvântul casă, marcând, în timp, extinderea sensului odată cu evoluţia omenirii, cu apariţia anumitor instituţii sau cutume „moderne”: Casa Domnului, casă de bătrâni, casă de copii, casă de odihnă, casă de tineret, casă de corecţie,  casă de amanet, casă de nebuni, casă de toleranţă, casă de naşteri, casă de veci, casă  de cultură,  casă de filme, casă de economii, casă de ajutor reciproc, casa de bani, casa scării, casa ascensorului(2), la care se adaugă Casa Albă( în SUA) sau Cosa Nostra (în Italia)

Se poate observa cum, în timp,  acest cuvânt inspiră şi dezvoltă o frazeologie figurată, adesea proverbială, regăsită, cu sensuri similare, în mai multe limbi: a-i fi cuiva casă şi masă, a face casă bună cu cineva, a avea o casă de copii, a strica( sau a sparge) casa cuiva, om(femeie) de casă,  pâine de casă (3), casă de piatră, şapte ani de acasă…

____________________________________________________________________

1. Dictionnaire historique de la langue francaise, sous la direction d ‘Alain Rey, tom 2, Paris, Le Robert, 2006, s.v. „Maison”
2. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.142
3. Breban, Vasile, Bulgăr, Gheorghe, Grecu, Doina, Neiescu, Ileana, Rusu, Grigore, Stan, Aurelia, Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.65

 

 

Numeroase proverbe cu referire la casă şi la ce se întâmplă în ea se găsesc în  mai multe limbi (De exemplu, „Când pisica nu-i acasă,  şoarecii joacă pe masă” îşi găseşte corespondentul în germană”Ist die Katze aus dem Haus, tanzt auf Tisch und Bank die Maus”, sau în franceză” Le chat parti, les souris dansent; voyage de maitres, noces de valets”)

Acest proiect, pe care îl propun, permite munca de documentare comparativă, cu atât mai mult cu cât în şcoală se studiază limbi străine, lucru ce permite stabilirea de corespondenţe interlingvistice.

 

2.Casa- topos guvernat de simboluri multiple.

Casa plină

 

Complexitatea  semantică şi simbolică a casei dezvăluie cât de profund se leagă spaţiul locuirii de substanţa noastră intimă. Imaginea ei „devine topografia eului nostru intim”(1), iar  casa în sine dă măsura fiinţei umane, putând deveni instrument de analiză a acesteia. De aceea, o cercetare asupra formelor şi arhitecturii casei, asupra materialelor ei de construcţie, asupra părţilor ce o alcătuiesc, asupra obiectelor  aparţinătoare ei şi, mai ales, asupra fiinţei casei- cu simbolistica, mitologia,  credinţele şi tradiţiile ce o aureolează – poate fi o modalitate de  reconectare la  un flux spiritual regenerator şi transcendent.

Formele şi materialele casei, ca şi obiectele ei au evoluat  în timp, în funcţie de situarea geografică, de condiţiile istorice faste sau nefaste, de dezvoltarea economică, de necontenita căutare a confortului şi de  nevoia estetică a aranjării universului casei.

O asemenea investigaţie le-ar permite elevilor o mai mare înţelegere a istoriei în care îşi au rădăcinile, pe care însă nu o simt ca fiind şi a lor. Peştera, coliba, bordeiul, casa, conacul,  apartamentul, vila, cabana,  palatul, cetatea, igluul…mai nou, rulota- casa mişcătoare,  sunt tot atâtea  forme  ale adăpostului al căror liant este omul. Casele de lut, de piatră, de lemn, de trestie, de cărămidă, de beton, de sticlă…şi modul nostru de raportare la ele dau  seamă  de parcursul nostru spiritual.

„Trecutul, prezentul şi viitorul- spune Bachelard- dau casei dinamici diferite, dinamici care adesea interferează, câteodată se opun, iar câteodată se stimulează unul pe altul”(2)

Fiinţa  şi sufletul caseisunt  adevărata esenţă  a acesteia, iar cel care i le dă este omul. Din momentul părăsirii statutului de nomad de către majoritatea popoarelor, individualitatea acestuia  s-a constituit prin „aşezarea lui” într-un loc unde şi-a zidit casa, spaţiu al ocrotirii. Heidegger, în eseul”Construire, locuire, gândire”, vedea în ocrotire elementul fundamental al locuirii. În germana veche, locuirii i se asociază bucuria, prietenia, libertatea şi liniştea. Puterea integratoare a casei concentrează astfel gândurile, amintirile, speranţele şi visele omului, ceea ce face din casă o fiinţă vie. „ Casa locuită nu este o cutie inertă. Spaţiul locuit transcende spaţiul geometric”(3) Văzută ca organism viu, mereu ca o fiinţă „ verticală şi concentrată”(4), nu doar ca o construcţie, casa tradiţională este suflet, aşa cum sufletul este o locuinţă, şi ea se constituie în axă a lumii, conectând pământul cu cerul. _________________________________________________________________

1.Bachelard, Gaston, p.27

2. Idem, p.34

3. Idem, p.73

4. Idem, p.45

 

 

Fiecare element al casei îşi are temeiul şi rostul: temelia, pivniţa, camerele, zidurile, etajele, ferestrele, porţile/ uşile cu pragurile, podul şi acoperişul, turnul…scările pe care se coboară, dar, mai ales, se urcă– toate sunt marcate de o simbolistică multiplă care dezvăluie originea sacră a actelor noastre. Construindu-şi casa, omul s-a construit în ea, în strânsă legătură cu sinele, cu lumea şi cu sacrul. Dicţionarul de simboluri consemnează  această viaţă plină de miez a tuturor componentelor casei, îmbinate într-un tot integrator cu fiinţa  care o locuieşte.

Astfel, zidul, element al securităţii şi al apărării, este” incintă protectoare, care închide o lume, împiedicând pătrunderea influenţelor nefaste, de origine interioară. Prezintă neajunsul de-a limita domeniul pe care îl închide, dar avantajul de a asigura apărarea lui”(1). Dar zidul casei omului nu rămâne închis. El are poartă, uşă prin care se face deschiderea  spre afară sau spre înăuntru, poarta fiind ”locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi…şi…o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm”(2) După cum este închisă sau deschisă, poarta evocă „ideea de transcendenţă”(3) accesibilă sau, dimpotrivă, oprită.Intrarea pe  poartă/ uşă se face trecând un prag, altă componentă simbolică a casei, care este spaţiu de trecere dual, simbolizând „despărţirea şi posibilitatea unei alianţe, uniuni sau reconcilieri”(4). Numeroase expresii însoţesc acest element al casei, iar  tradiţiile unor  popoare condiţionează trecerea lui ( de exemplu, la intrarea într-o casă japoneză sau o moschee, descălţatul este obligatoriu, cel ce intră purificându-se astfel, deoarece „ pragul este graniţa care ia parte la  transcendenţa centrului”(5)

Fereastra, cu formele ei pătrate sau rotunde,  simbolizează receptivitatea, deschiderea  ochiului şi a conştiinţei.

Pentru Gaston Bachelard, casa este „fiinţa interioară…etajele sale, pivniţa şi podul său simbolizează  diferite stări ale sufletului”(6) În „Poetica spaţiului”, el vorbeşte despre polaritatea  pivniţei şi a podului în care vede reflectate iraţionalitatea, tenebrele,”fiinţa obscură a casei”(7)( pivniţa) şi raţionalitatea,  ştergerea fricilor şi a temerilor (podul).

Un loc aparte şi binemeritat îl acordă scărilor casei, care coboară mereu spre pivniţă,  cunosc o mişcare bidirecţională între camere şi etaje şi urcă întotdeauna înspre pod, semn al ascensiunii spiritului.

În acest parcurs iniţiatic în miezul imaterial al casei nu trebuie uitată nevoia de protecţie a  omului pentru fiinţa sa construită în şi prin casă şi, prin ea, construită în lume, în univers. Între zeităţile păzitoare ale casei, romanii o aveau pe Vesta, grecii, pe Hestia, egiptenii, pe Baset…sacrul fiind asumat firesc, înglobator.

_____________________________________________

 

1. Chevalier, Jean,      Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti,      1993, vol.3,  p.495
2. Op.cit.  p.113
3. Op. cit., p.117
4. Op. cit., p.125
5. Op. cit., p.125
6. Op.cit.,p.257
7. Bachelard, Gaston,      „La poétique de l’ espace”, p 45

 

Casa goală

 

Pentru omul modern însă şi pentru tinerii care s-au ivit acum în lume,  acest suflet al casei– înţelesul ei profund-  aproape s-a pierdut.  Şi odată cu această pierdere, fiinţa umană este amputată de ceea ce îi dă temeiul, rostul şi stabilitatea. Dezrădăcinarea din sine se reflectă şi în disoluţia casei, a familiei pe care casa o implică.

Două aspecte mi se par relevante şi demne de  supus interogaţiei şi reflecţiei tinerilor, dar şi adulţilor.

Primul este legat de existenţa la oraş, „la bloc”, unde casa nu are rădăcini.”Edificiile nu au în oraş decât o înălţime exterioară”(1) spune Bachelard, iar comoditatea  ascensorului distruge” eroismul scărilor”(2) Altfel spus, confortul  ne îndepărtează de  contactul nemijlocit cu lumea în care fiinţăm, ne face să trăim prin delegaţie- mai comod, dar mai sărac – anulând  percepţia directă – mai anevoioasă şi mai  implicată- în favoarea unui loisir  gol şi,  în ultimă instanţă, angoasant, tocmai prin sentimentul inutilităţii şi al futilităţii lui. Comoditatea duce la lâncezeală, o lâncezeală mâloasă a trupului şi, mai ales, a spiritului. Sedentarismul ca întemeiere este înlocuit cu sedentarismul ca încremenire. Apoi, nefiind în natură, în legătură strânsă cu universul, casele/ familiile nu-i simt vibraţia,  pulsul, nu se mai  simt parte a lui.

Al doilea aspect se referă la  folia construcţiilor. Zidurile de acum, din ce în ce mai înalte, mai extinse, mai trufaşe şi mai deşarte, accentuează, din semnificaţia lor, mai mult separarea/ despărţirea, decât apărarea. Înălţimea lor nu mai este o aspiraţie, ci o coborâre. Casa devine exteriorizarea unui  orgoliu, nu o interiorizare. Casa devine imagine, nu sbstanţă. (Deosebit de semnificativă mi s-a părut imaginea corturarilor din Bratei, jud. Sibiu, care îşi construiesc case imense, cu multe camere, cu arcade, coloane ca ale bisericilor ( fără prea multe turnuleţe însă), dar care  se adună,  aşezaţi  pe jos, pe pământ, lângă casă, pentru a vorbi. Pentru ei, casa de cărămidă rămâne exterioară, doar o expresie a mândriei de a avea, adevărata casă le este pământul. Acolo jos, cred eu, au sentimentul că sunt.)

 

3.      Casa în literatură

Literatura oferă  cu generozitate imagini ale casei, fie că este vorba de lirică, de proză, sau  de dramaturgie, de aforisme în care literatura interferează cu filosofia, de literatură autobiografică şi jurnale- literatură de frontieră  Dacă în viaţa reală, semnificaţia adâncă a casei s-a pierdut, studierea  acestei tematici în literatură-  prin şcoală şi după ea-  ar putea fi o cale de întoarcere spre sensurile primordiale ale întemeierii omului în şi prin casă, o cale de înţelegere  mai profundă a tot ce avem şi suntem. „A citi înseamnă a găsi sensuri şi a găsi sensuri înseamnă a le da un nume” afirmă Roland Barthes, deoarece” textul este o galaxie de semnificaţii”(3)

Casa se leagă direct de destinul omului care o locuieşte, apărând în literatură ca spaţiu al fericirii, dar şi al nefericirii.

____________________________________________________________

 

1. Bachelard, Gaston,      „La poétique de l’ espace”, p 53
2. Op. cit., p 53
3. Barthes, Roland, Revista      „Secolul 20” 1981, p.97

 

Ca spaţiu al fericirii, ea este matrice a omului, loc primordial al ivirii în lume. Casa este un acasă rotund, cald, un spaţiu intim, protector, de care omul este legat prin fibre nevăzute. Este un spaţiu fericit la care fiinţa umană se raportează mereu, conferindu-i puterea stabilităţii, a posesiunii, a uniunii, a echilibrului şi a forţei, spaţiu dătător de căldură şi siguranţă, aşa cum îl vede Creangă în „Amintiri din copilărie”, sau Lucian Blaga, în „Hronicul şi cântecul vârstelor”. „Casa natală- spune Bachelard- este mai mult decât un corp de locuinţe- ea este un corp de vise”(1). În acelaşi timp, ea este şi un spaţiu al aşteptării şi al speranţei, al popasului, al întoarcerii.

Literatura română consemnează  atât ciclurile vieţii omului, cu toate tradiţiile şi ritualurile lor,  săvârşite în casă şi împrejurul ei- naştere, nuntă, moarte-, cât şi întreaga gamă de trăiri ale acestuia, raportate la spaţiul domestic. Operele unor scriitori ca I.Slavici, L.Rebreanu, M.Sadoveanu, G.Călinescu, M. Preda, M.Eliade, C. Petrescu …consemnează, în proză, simbioza casă-om, un corpus  indivizibil, cu înălţări şi  coborâri în abis, cu speranţe, iubiri, patimi  şi disperări, cu  dor de ducă, de evadare, dar şi cu dor de casă, de întoarcere, atunci când angoasa dezrădăcinării pune stăpânire pe om. Casa este, astfel, atât loc de întemeiere- prima casă, casa natală- ,  cât şi loc de tranzit spre spre o nouă casă, în care însă omul duce  fundamentele înscrise în fiinţa lui de spaţiul originar:” Toate celelalte case ( în care locuim s.n.) nu sunt decât variaţii ale unei teme fundamentale”(2)

La rândul ei, poezia lirică aparţinând diverselor curente literare alătură  casei întreaga gamă de sentimente umane: bucurie, elan, tandreţe, căldură, sentimentul uniunii cu natura, speranţă, jale, solitudine, disperare, dezrădăcinare, gol, dor, sentimentul morţii …V. Alecsandri, O. Goga, G. Bacovia, A. Cotruş, R. Stanca, Ana Blandiana…sunt numai câteva nume de poeţi români  în ale căror opere sufletul casei şi sufletul omului sunt îngemănate, devenind trup- casă. De la sentimentul sacralităţii casei conferit de iubire: „Ce cald e aicea, la tine/ Şi toate din casă-mi sunt sfinte”( Bacovia, „Decembre”),  la   drama dispariţiei resimţită cu spaimă” Casa mea, suferinţa mea neagră şi tulbure/ N-o să cadă, ca vălul de nimfă, în pulbere?”( Radu Stanca,”Finister”), lirica reface un parcurs transexistenţial.

Dintre autorii lirici ai literaturii universale, i-aş aminti pe doi, dragi mie: pe  Reiner Maria Rilke:”Cine acum nu are casă, nu-şi mai face”(„Ceas grav”) şi pe Federico Garcia Lorca:”Însă eu nu mai sunt eu/ Casa mea nu-mi mai e casă”( „Romanţă somnambulă”), iar dintre dramaturgi, Ibsen cu „Casa păpuşilor”.

4. Final

Demersul meu se vrea,  astfel, şi o întoarcere spre literatură, spre citire şi recitire, în diferite chei, a ceea ce a fost trăit şi simţit în spaţiul unificator/ înglobator  al casei.

Aş mai adăuga, ca bibliografie, eseul lui  Lucian Blaga” Case româneşti”, apărut în „Zări şi etape” şi „Mitologie română” de R. Vulcănescu, dar lista rămâne deschisă.

Cred că un asemenea proiect  poate crea / provoca acea stare benefică şi revelatoare de sensuri atât de necesară pentru un om în formare.

________________________________________________________

1. Bachelard, Gaston,      „La poétique de l’ espace”, p 43
2. Idem, p.42

 

BIBLIOGRAFIE:

 

1. Bachelard, Gaston, „La poétique de l’ espace”,Paris, Les Presses universitarire de France, 3e edition, 1961, Collection: Bibliothèque de philosophie contemporaine
2. Barthes, Roland, Revista „Secolul 20” 1981
3. Benoist, Luc, „Semne, simboluri şi mituri”, traducere de Smaranda Bădiliţă, Ed. Humanitas,1995
4. Breban, Vasile, Bulgăr, Gheorghe, Grecu, Doina, Neiescu, Ileana, Rusu, Grigore, Stan, Aurelia, Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
5. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1993,  p.495
6. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998
7. Dictionnaire du francais contemporain, Manuel et travaux pratique, Librairie Larousse, 1971
8. Dictionnaire historique de la langue francaise, sous la direction d ‘Alain Rey, tom 2, Paris, Le Robert, 2006, s.v. „Maison”
9. Lamaison Pierre et Levi-Strauss Claude, „La notion de maison”, Terrain, http://terrain.revues.org/3184
10. Mureşan, Mirela, „Educaţia a murit! Trăiască educaţia!”,despre Jean – Pierre Lepri, „ La fin de l education” , în „Revista T”( Transdiciplinaritatea), Nr. 3, Arad, 2013
11. Nicolescu, Basarab. „Transdisciplinaritatea. Manifest” traducere de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi, Ed. Polirom
12. Noica, C-tin, „Introducere la locuinţele anului 2000”, în „Adevărul Literar şi Artistic” 461/23 martie, 1999
13. Patapievici, H.-R.  ”Omul recent”, Humanitas, 2001