Mădălina Isabela Mierea, clasa a X- F

Colegiul Naţional „Moise Nicoară”, Arad 

                                                                                 Coordonatori: prof. Janina Flueraş

                                                                                                               prof. Mihaela Motorca

                  Şi au plecat. Au pornit spre o lume ce parcă îi aştepta. O lume care se termină acolo unde şi sentimentele ei se spulberă precum praful stelar. O lume fără margini. Şi-au luat pălăria, ochelarii, aparatul foto şi bicicleta cu coşul împletit din paie galbene precum soarele ce le lumina faţa, şi-au pus o pătură pe care urma să se petreacă ceva… inedit.

               –   Încotro o luăm? Stânga sau dreapta? întrebă fata.

               –  Unde doreşte inima ta. Cu tine aş face înconjurul lumii… În mai puţin de 80 de zile,             adăugă băiatul cu un zâmbet şăgalnic.

                 Fata-l privi direct în ochi, dădu să spună ceva, dar se răzgândi într-o fracţiune de   secundă şi-şi continuă drumul.

              – O luăm la dreapta. Instinctul de femeie-mi spune că la dreapta voi găsi paradisul. Trebuie să ocolesc ceva, ca s-ajung la destinaţie.

              – Cum doreşti tu.

                Şi-şi continuară drumul. Era vară. Ziua era mai lungă ca noaptea. Iar ei au pornit cam pe înserat, ca să-i prindă apusul împreună. Îşi doreau atât de mult. Dar oare sfârşitul va fi la fel de frumos?

                Au ajuns într-un loc unde, dacă te uitai de jur împrejur, aveai impresia că te afli pe tărâmul viselor. Totul era rupt din poveste. Firele de iarbă parcă dansau de fericire, norii zâmbeau cu gura până la urechi, soarele arunca cu stropi de lumină-n ei, păsările ciripeau o baladă de iubire, iar curcubeul unea cerul cu oglinda apei. Primul gând al lor a fost:

              – Doamne, cât de incredibil este acest loc! Trebuie neapărat să facem poze! spuse fata cu un zâmbet ce-ţi dădea impresia că mai fericită de atât nu poate fi.

        – Desigur. Acum aduc aparatul şi facem câte poze-ţi doreşte inima, spuse băiatul.

A adus aparatul şi şedinţa foto a început. O şedinţă ciudată, pot spune. Şi-au făcut poze cu fiecare lucru ce-i înconjura. Păreau atât de perfecţi, atât de fericiţi, atât de împliniţi… Au pierdut noţiunea timpului.

Se făcu seară, soarele trebuia să apună. Au luat pătura din coşul bicicletei aşezată lângă un falnic mesteacăn ce le oferea umbra lui, ca şi cum încerca să-i protejeze, şi s-au întins pe ea.

         – Doamne, cât de fericit sunt alături de tine! Mă simt atât de împlinit! Sunt eu. Eu cel adevărat.

           – Din prima clipă de când te-am văzut, am ştiut că te voi face fericit, că mă vei face fericită, că vom fi fericiţi, spuse fata schiţând un zâmbet…

Dar dintr-o dată Pământul se cutremură. Şi într-o clipită se despică în două, uşor… parcă le dădea timp să-şi spună ultimele gânduri.

            – Ce se petrece aici? spuse fata speriată.

                  – Nu ştiu! Nu înţeleg! răspunse băiatul derutat.

A luat-o de mână, a strâns-o tare şi i-a spus:

                – Nu-mi da drumul! Nu aşa trebuia să se termine povestea noastră! Nu ştiu cum se va termina, dar nu-mi da drumul !

În ciuda faptului că cei doi se ţineau foarte strâns de mână, cu fiecare secundă distanţa dintre ei era tot mai mare. El pe partea dreaptă, ea pe partea stângă. Deschizătura era prea mare ca unul din ei să sară pe partea cealaltă.

                – Cineva ne vrea împreună! spuse fata cu ochii înlăcrimaţi.

                – Şi atunci de ce Pământul s-a despicat exact între noi doi?

Continuau să se privească în timp ce abisul se căsca tot mai mare între ei. Ţipetele lor disperate deveniră în curând nişte ecouri din ce în ce mai slabe. Deşi trupurile lor nu se mai vedeau, o lumină caldă, aurie începu să crească peste abis, ca un pod de abur. Iar peste el străbătu ceva abia auzit, ca o şoaptă care nu se ştia de unde vine, de la el, de la ea, de la amândoi sau de altundeva, poate, mai înalt: „Te iubesc de un infinit de ori!”